Astăzi nu este o zi de întristare, ci una de bucurie în care prăznuim cu slavă ziua în care Maica Domnului a părăsit suferinţele vieţii pământeşti intrând în deplina lumină şi bucurie a Fiului ei.
Dragii noştri,
În cartea „Proloagele” găsim un elogiu adus Adormirii Maicii Domnului într-un cuvânt înălţător al Sfântului Dimitrie al Rostovului: „O, preaslăvită minune, izvorul Vieţii în mormânt se pune! Şi scară către cer mormântul se face! Minunatului Dumnezeu, minunată este şi Maica Lui! O, preaslăvită minune! Căci de trei ori este minunată: minunată întru zămislirea ei, minunată întru vieţuirea ei, minunată şi întru adormirea ei…”. Este un imn sublim care stă în legătură cu troparul sărbătorii, minunat şi profund: „Întru Naştere fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre”. Icoana Adormirii Maicii Domnului este complexă şi umple de emoţie sfântă inimile credincioşilor, mai ales pe fondul cântării „Apostoli de la margini, adunaţi-vă aici, în satul Ghetsimani şi îngropaţi trupul meu, iar Tu, Fiul meu şi Dumnezeul meu, primeşte duhul meu”.
Astăzi nu este o zi de întristare, ci una de bucurie în care prăznuim cu slavă ziua în care Maica Domnului a părăsit suferinţele vieţii pământeşti intrând în deplina lumină şi bucurie a Fiului ei. Este ziua în care s-a împlinit profeţia psalmistului: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată” (Psalmul 44, 11), ca semn al măririi făcute ei de Cel Puternic, căci Maica Domnului este parte din Taina Tainelor Universului – Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru îndumnezeirea omului. Teologia Maicii Domnului este unită cu cea a Fiului. Însăşi ridicarea trupului ei la cer este semn al legăturii tainice cu Fiul, Care S-a înălţat la Cer cu trupul înviat, chezăşie a învierii noastre. Una dintre icoanele Adormirii Maicii Domnului o înfăţişează pe aceasta ca prunc în braţele Fiului Său. Dacă într-un alt moment al istoriei mântuirii noastre, Fiul este prunc purtat în pântece şi apoi în braţele mamei Sale, acum sufletul mamei este primit cu dragoste, ca un prunc, în braţele Celui Atotputernic. Simbioza aceasta, dintre prunc şi părinte, este mărturia iubirii Sfintei Treimi pentru copilul său – omul. Adesea omul a fost nevrednic de o asemenea iubire, însă prin iconomie divină, prin harul Domnului, neamul omenesc a dat pe Însăşi Blândeţea, Milostivirea, Smerenia, Rugăciunea, Iubirea, toate aceste virtuţi primind chipul Maicii Domnului. Astăzi prăznuim ajungerea ei la Tronul lui Dumnezeu, de unde ne este avocată plină de iubire, care pledează pentru ameliorarea pedepselor ce le merităm şi pentru ajutorarea noastră neîncetată.
Momentul adormirii sale nu este consemnată în Sfintele Evanghelii, însă s-au păstrat mărturii în Sfânta Tradiţie. Astfel ştim că, mai înainte cu trei zile de adormirea Maicii Sale, Domnul nostru Iisus Hristos a trimis din cer pe Arhanghelul bunelor vestiri ca să binevestească Maicii Lui mutarea ei din viaţa aceasta. Printre traducerile din scrierile Sfinţilor Părinţi, făcute de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, se află şi consemnări despre Adormirea Fecioarei Maria. În aceste pagini am găsit menţionat faptul că Arhanghelul Gavriil, cel care a ocrotit-o şi a slujit-o pe Maica Domnului toată viaţa, i-a vestit mutarea la Cer, dăruindu-i o ramură de finic. Aceasta strălucea într-o lumină nematerială, fiind un dar din Rai, preînchipuire a bucuriei veşnice în care urma să intre Prea Curata Fecioară. Aşa cum Hristos a fost întâmpinat la intrarea în Ierusalimul patimilor cu ramuri de finic ca simbol al triumfului Său asupra morţii şi păcatului, aşa şi Fecioara Maria a fost întâmpinată de Arhanghel cu ramura de finic ca simbol al biruinţei ei asupra patimilor şi ispitelor acestei lumi. Primind acest dar, Maica Domnului i-a spus Sfântului Evanghelist Ioan, în grija căruia fusese dată de Mântuitorul pe când se afla pe Cruce, să ducă această ramură înaintea sicriului cu care urma să fie purtată spre locul de îngropare. Iată de ce şi noi astăzi obişnuim să ducem în faţa carului mortuar câte o coroană frumos împodobită, care poartă semnul cinstirii noastre pentru cel trecut la cele veşnice.
Evenimentele acestui fapt solemn sunt relatate în cartea Viaţa Maicii Domnului a Sfântului Maxim Mărturisitorul, cel ce ne-o prezintă pe Maica Domnului rugându-se în Muntele Măslinilor, apoi pregătindu-se de mutarea la Domnul. Acest moment a coincis cu însănătoşirea orbilor, şchiopilor, muţilor, surzilor şi a tuturor bolnavilor din împrejurimi. Sfântul Maxim spune că „văzduhurile se sfinţiseră prin înălţarea sufletului ei sfânt, iar pământul se sfinţise prin trupul ei neprihănit”, „cel mai desăvârşit decât bolta cerească”, iar din pricina mulţimii candelelor, lumânărilor şi cădelniţelor cu tămâie „aerul strălucea înmiresmat”. Întârzierea apostolului Toma nu a fost întâmplătoare, fiindcă dorinţa lui de a o vedea pe cea plină de har a dezvăluit Taina mutării Maicii Domnului la cer, mormântul descoperit şi gol fiind dovada.
Preasfinţitul Iustinian Chira Maramureşeanul avea o formulare memorabilă despre Adormirea Sfintei Fecioare Maria, în cartea Viaţa Maicii Domnului (Cluj Napoca, 1986): „Dacă viaţa Maicii Domnului a fost sfântă, moartea ei a fost dumnezeiască. Moartea Maicii Domnului n-a fost moarte, ci a fost o adormire lină”, căci nu a avut nimic terifiant. Frica noastră de moarte este provocată în primul rând de necunoscut. Pentru Maica Domnului totul era cunoscut, ea ştia că dincolo de pragul vieţii pământeşti o va aştepta Fiul său iubit.
Să ne bucurăm în această zi că Maica Domnului a ajuns la Tronul lui Dumnezeu, unde o avem caldă rugătoare. Cea fără de păcat nu se scârbeşte de păcatele noastre, ci mijloceşte pentru noi. Cu un astfel de sprijin, ne îmbărbătăm în necazuri şi nădăjduim ca la sfârşitul vieţii să urcăm scara spre cer, iar în capătul scării să ne aştepte Maica noastră, învăluindu-ne sufletul înfrigurat de spaimele vămilor văzduhului, în veşmântul său ocrotitor! Ilie Miniat (1669-1714), mare predicător al Bisericii, ne învaţă: „Numele lui Iisus şi al Mariei să fie întipărite în inimile voastre. Iisus şi Maria să nu lipsească de pe buzele noastre. Iisus şi Maria să fie începutul şi sfârşitul rugăciunilor voastre. Numele lui Iisus şi al Mariei să fie primele cuvinte în zori şi cele din urmă cuvinte ale serii. Cu acestea să închideţi ochii voştri, când adormiţi. Cu acestea să intraţi şi să ieşiţi din biserică. Cu acestea începeţi şi sfârşiţi orice lucru; ca să fiţi învredniciţi, în ceasul în care vă veţi duhul, să aveţi de o parte pe Iisus, iar de altă parte pe Maria. Şi, împreună cu Iisus şi cu Maria să fiţi slăviţi în împărăţia cerului.” (Ilie Miniat, Didahii şi predici, Bucureşti, 1945).
Aşadar, ne rămâne să-i înălţăm Maicii Domnului o rugăciune ca aceasta: „Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare, ceea ce eşti mai presus decât heruvimii şi mai cinstită decât serafimii, Fecioară de Dumnezeu aleasă, bucuria tuturor celor necăjiţi; dă-ne mângaiere şi nouă celor ce suntem în necazuri că afară de tine altă scăpare şi ajutor nu avem. Auzi-ne în vremea necazului pe noi, cei ce cădem înaintea icoanei tale şi cu lacrimi ne rugăm ţie: Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi. Amin!”
