Frânturi din "Plânsul adamic. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul" a Mitropolitului Simeon Koutsa. (Doxologia, Iaşi, 2012)
Cea mai importantă şi mai cunoscută operă din toate lucrările Sfântului Andrei este, fără îndoială, Canonul cel mare. Se distinge de celelalte multe canoane prin originalitatea şi întinderea sa. Această întindere este cea care i-a oferit titulatura de cel mare.
Canonul cel mare este unul dintre cele mai nobile producţii ale profunzimii religioase. Valoarea sa, din punct de vedere teologică, este mare, deţinând această superioritate în întreaga poezie eclesiastică şi în cultul Bisericii.
Canonul este alcătuit din nouă cântări, dintre care cea de-a doua şi a treia au câte două irmoase, iar cântarea a şasea se divide în două secţiuni. Prima secţiune are propriul ei irmos. Poate că în vechime a influenţat şi alcătuirea finală a Triodului. Înaintea fiecărui tropar se găseşte câte un stih din Fericiri. În acord cu numărul şi dispunerea troparelor trebuie să spunem că există o varietate de forme în manuscrise şi, astfel, nu putem şti cu exactitate care este numărul troparelor autentice şi care au fost adăugate mai apoi. Evident că troparele care se referă la Sfânta Maria Egipteanca şi la însuşi Sfântul Andrei nu poartă amprenta Sfântului Andrei, ci sunt creaţii ulterioare.
Împrejurările care au condus pe Sfântul Andrei să compună Canonul, nu ne sunt cunoscute. Nu avem mărturii concrete, care să ne precizeze amănunte despre timpul, locul şi cadrele compoziţiei sale. În acest sens, un oarecare ajutor ni-l oferă câteva elemente personale şi indicii ale Canonului însuşi. Uneori, poetul se referă la vârsta sa: „Pe mine, cel lepădat înaintea uşilor Tale, Mântuitorule, măcar la bătrâneţe..." (cântarea 1, tropar 13); „Din tinereţe, Mântuitorule, poruncile Tale le-am lepădat, şi mi-am trecut toată viaţa cu pofte..." (cântarea 1, tropar 20); „Timpul vieţii mele este scurt..." (cântarea a 4-a, troparul 23. Vezi şi troparul al 2-lea, precum şi cântarea a 8-a, troparul 6, etc.).
Din indiciile de mai sus trebuie să concluzionăm că poetul a compus Canonul la o vârstă înaintată.
Ultimul tropar al marelui Canon ne oferă posibilitatea de a stabili cu exactitate locul scrierii: „Cetatea ta păzeşte-o, Preacurată Născătoare de Dumnezeu; că în tine aceasta cu credinţă împărăţind, în tine se şi întăreşte, şi prin tine biruind, înfrânge toată încercarea, dezarmează pe vrăjmaşi şi îndreptează pe supuşii ei".
Se vede, aşadar, că Sfântul Andrei a scris Canonul în Constantinopol, fie înainte de alegerea sa ca arhiepiscop al Cretei, fie într-o oarecare călătorie făcută imediat după biruinţele grecilor asupra barbarilor („în tine se şi biruieşte", „prin tine se biruieşte", „înfrânge toată încercarea", „dezarmează pe vrăjmaşi"). Poate fi anul 717, după [respingerea] arabilor.
Sinaxarul din Joia celei de-a cincea săptămâni a Postului Mare (aşadar, a zilei în care se cântă marele Canon) se referă la tema, la cuprinsul şi la scopurile poemului:
„[Culegând şi strângând la un loc] toată istoria Vechiului şi a Noului Testament, a alcătuit cântarea aceasta de la Adam până la înălţarea lui Hristos şi predica Apostolilor. Prin canonul acesta îndeamnă tot sufletul să râvnească şi să urmeze, după putere, toate faptele bune ale istoriei Vechiului şi Noului Testament, să fugă de toate faptele rele şi să alerge totdeauna la Dumnezeu, prin pocăinţă, prin lacrimi şi mărturisire şi prin alte fapte bine plăcute lui Dumnezeu" .
Aşadar, tema Canonului mare este prezenţa stării tragice a păcatului în omul căzut, precum şi îndemnul său fierbinte spre pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeul cel viu şi adevărat.
Tratarea temei este originală, energică, dramatică, şi încadrează un număr bogat de modele scripturistice. Folosirea modelelor biblice are drept scop îndemnarea sufletului să imite faptele bune ale celor evlavioşi şi să se îndepărteze de faptele cele rele ale celor nedrepţi. Cele mai multe exemple biblice sunt preluate din Vechiul Testament. Aceasta mai cu seamă, în primele opt cântări unde, se referă, desigur, în mod sporadic la persoane şi evenimente neo-testamentare. Însuşi poetul ne subliniază aceasta în troparul al 2-lea din cea de-a noua cântare: „Ţi-am adus aminte, suflete, de la Moise facerea lumii, şi toată Scriptura cea aşezată de acela; care îţi povesteşte ţie de cei drepţi şi de cei nedrepţi; din care celor de al doilea, [adică celor nedrepţi] ai urmat, o, suflete, păcătuind lui Dumnezeu, iar nu celor dintâi".
Personajele biblice, care sunt prezentate de autor, sunt judecate în raport cu purtarea lor faţă de Dumnezeu şi de Legea Lui, şi prin comportarea lor în comunitatea iudaică. Astfel, se evidenţiază mai cu seamă valoarea pedagogică, atât al modelelor pline de nădejde, pe care credinciosul ar trebui să le imite, cât şi a celor respingătoare, de care este dator să se îndepărteze.
Sfântul Andrei extrage tema canonului său din diferite cărţi ale Vechiului Testament. Cele mai multe sunt extrase din cărţile lui Moise (Pentateuh), însă nu lipsesc nici alte cărţi, precum cea a lui Isus Navi, a Cronicilor, a Regilor, a Psalmilor, a lui Iov, a lui Iona, a lui Ieremia şi a lui Daniel.
Cântarea a noua este singura care este inspirată din Noul Testament; pentru aceasta şi Sfântul Andrei împrumută modelele troparelor acestei cântări exclusiv din cele neo-testamentare. De altfel, el însuşi anunţă în troparul al patrulea, că va începe folosirea modelelor neo-testamentare: „Pildele Scripturii celei noi îţi aduc ţie, ca să te ducă pe tine, suflete, spre umilinţă; râvneşte dar drepţilor, iar de păcătoşi te leapădă, şi înduplecă pe Hristos cu rugăciunile tale, cu postul, cu curăţia şi cu smerenia".
Modelele acestea se referă mai ales la Iisus Hristos şi la minunile Sale şi sunt preluate exclusiv din Evanghelii.
Se pare că de la început marele Canon a fost destinat cultului. Acest fapt se deduce din modelul său poetic, din corelarea sa cu acele cântări biblice care erau în folosinţa liturgică a Bisericii primare şi din întreaga sa structură ce conţine implorări, invocări liturgice şi alte elemente de ordin ritualic. Unde şi când anume a fost folosit în practica liturgică nu ne este cunoscut. Poate în bisericile din Creta, unde încă Sfântul Andrei trăia şi era episcop.
Astăzi, în practica liturgică care s-a impus, marele Canon se cântă, aşa cum este cunoscut, la Utrenia din Joia săptămânii a cincea din Postul mare. Din acest motiv şi ziua respectivă este cunoscută sub numele de „Joia marelui Canon". La mănăstiri se continuă vechea tradiţie de a fi cântat la Utrenie, în timp ce la bisericile de enorie din oraşe, el se cântă Miercuri seara împreună cu rânduiala Pavecerniţei mici. Împreună cu rânduiala Canonului mare se citeşte viaţa Sfintei Maria Egipteanca şi se cântă şi canonul închinat acestei Sfinte, purtând acrostihul: „Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi".
Pomenirea Sfintei Maria se face pe data de 1 aprilie şi în cea de-a cincea duminică a Postului mare. Corelarea vieţii ei cu marele Canon şi adaosul de mai târziu al unui canon special, care a fost redactat sub influenţa primului, s-a făcut fiindcă această mare Sfântă este un exemplu puternic şi veritabil al pocăinţei, exemplu ce se combină în mod perfect cu duhul şi scopurile Canonului mare.
Indicaţia tipiconală a Triodului ne spune următoarele: „Miercuri seară, la ora rânduită, se adună credincioşii în Biserică. Preotul dă binecuvântarea, urmează cei şase psalmi, Aliluia şi troparele Treimice... şi începe a se citi viaţa Sfintei Maria Egipteanca în două stări. După Psalmul 50 începem a cânta Canonul cel mare, rar, cu glas umilit şi cu inimă înfrântă; făcând la fiecare tropar câte trei închinăciuni şi spunând: Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă".
Importanţa marelui Canon în viaţa liturgică a Bisericii este certificată şi de alte două elemente pe care le deţinem: primul, că Joi dimineaţă a fost rânduit să fie săvârşită Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, dovadă a preţuirii conştiinţei liturgice a Bisericii faţă de ziua în care cântăm marele Canon; iar al doilea, că în alte patru părţi, aşadar fragmentar, Canonul se cântă împreună cu slujba Pavecerniţei mari, în primele patru zile din săptămâna întâi a Postului mare.
Canonul cel mare se cântă pe glasul al doilea. Este un glas dulce, plin de smerenie şi care exprimă, mai cu seamă, doliul şi zdrobirea sufletului. Pentru acest motiv este mult întrebuinţat în imnografia Săptămânii Patimilor. Desigur, ritmul său irmologic, alert, în care se cântă troparele marelui Canon, în afară de smerenia şi de durerea pe care o transmit, exprimă şi îngrijorarea cea sfântă a existenţei, pentru izbăvirea ei în Hristos.
Sfântul Andrei vorbeşte la persoana întâi. El descrie în culori întunecate starea sufletului său. Îşi impută sieşi greutatea păcatelor şi delictele odioase. Oare exprimă starea sa personală şi modul în care a vieţuit sau, din motive didactice, descrie starea generală a omului păcătos? În mod sigur, va trebui să acceptăm a doua variantă. Sfântul Andrei s-a dăruit lui Dumnezeu din anii tinereţii. Întreaga sa viaţă şi-a dedicat-o slujirii Bisericii. Prin urmare, este imposibil ca el să fi trăit vreo perioadă a vieţii sale în înstrăinare faţă de voia lui Dumnezeu, supus fiind păcatului. De altfel, prin libertatea pe care o are ca poet şi prin smerenia care-l caracterizează, Sfântul Andrei ne descrie omul supus în întregime păcatului, amploarea căderii sale morale dar şi încercarea sa de a se îngriji cu privire la în-toarcerea pe cărarea cea îngustă a pocăinţei, alături de Dumnezeu. Şi face acest lucru întrebuinţând cuvântul său la persoana întâi şi vorbind ca şi cum ar fi vorba despre el însuşi.
