Rămâneţi în Mine şi Eu în voi! (Ioan 15, 5)
În câteva contexte cuvântul Mântuitorului a spus despre unii oameni că dorm, în fața evidenței morții lor. Prin cuvintele Sale Iisus ne relevă că pentru cei care cred în realitatea că El este învierea și viața, moartea nu este un sfârșit irevocabil și nici definitiv, ci un somn către veșnicie.
Încă din primele pagini ale Sfintei Scripturi vedem că omul, creația lui Dumnezeu, are suflet, parte din Dumnezeu, nemuritor şi veşnic. Omul a fost creat, trup şi suflet, pentru veşnicie (Facerea 2, 7). Ruptura în fiinţa omului, despărţirea trupului de suflet apare ca plată a păcatului (Romani 6, 23), dar cu precizarea că doar creatul moare şi nu veşnicul (Facere 3, 19). Prin moarte trupul ca pulberea se întoarce în pământ, iar sufletul la Dumnezeu (Ecleziasticul 12, 7).
Restabilirea fiinţei umane S-a făcut prin Întruparea, Moartea şi Învierea Mântuitorului, moartea devenind aşadar doar adormire. Şi noi vom învia din moarte precum Iisus Hristos (I Corinteni 15, 20-22). Deci, moartea s-a transformat din sfârşit cutremurător al vieţii în laborator al ei (I Corinteni 15, 36; Ioan 12, 24).
Iisus a spus despre fiica lui Iair (Matei 9, 24, Marcu 5, 39, Luca 8, 52) că nu a murit ci doarme, şi despre Lazăr (Ioan 11, 11, 13) că a adormit. Prin mandatul lor de propovăduire, apostolii au mărturisit lumii că oamenii adorm în nădejdea vieţii (I Tesaloniceni 4, 14). Termenul cimitir traduce cuvântul grecesc dormitor (loc de repaus), iar în limbajul creştinilor morţii sunt numiţi adormiţi sau răposaţi.
Tot Sfânta Scriptură ne arată că sufletul rămâne, şi după despărţirea de trup, într-o stare activă, aşezat fiind în comuniunea cu Dumnezeu sau departe de El (Luca 16, 22-31). Între momentele celor două judecăţi de după moarte, cea particulară (din a patruzecea zi de după părăsirea vieţii pământeşti) şi cea universală (de la momentul revenirii lui Iisus pe pământ) sufletele rămân în starea de comuniune cu Trupul tainic al Domnului – Biserica (Romani 14, 8; I Corinteni 14, 8). Ne manifestăm iubirea faţă de cei adormiţi prin rugăciunile pentru ei (Ioan 14, 13-14; Iacob 5, 16), singura cale prin care păcatele nemărturisite de ei pot fi iertate de iubirea milostivă a lui Dumnezeu (Iacov 5, 16).
Aşadar Sfânta Scriptură ne învaţă că sufletul reprezintă suflare divină şi este nemuritor, că moartea este despărţirea sufletului de trup şi că, fiind nemuritor, sufletul va fi judecat în mod particular de Dumnezeu. Judecata particulară nu este definitivă, deci nici verdictul nu este definitiv, ambele fiind împlinite la Judecata Universală. Nimeni dintre cei plecaţi dintre noi nu mai poate face nimic pentru sine, de aceea noi avem datoria şi dreptul de a ne ruga pentru izbăvirea sufletelor lor. Dragostea, liantul dintre noi şi cei adormiţi, se manifestă prin rugăciuni specifice şi în mod deosebit prin Sfânta Liturghie.
Aşa după cum ne rugăm sfinţilor să mijlocească pentru iertarea şi mântuirea noastră, ca şi cei care au trăit viaţa în mare măsură ca şi noi, tot astfel şi noi, cei vii, ne rugăm cu stăruinţă lui Dumnezeu pentru sufletele celor adormiţi[1]. Rugăciunile pentru cei adormiţi se fundamentează pe unitatea Bisericii ca Trup tainic al Domnului, deci pe comuniunea de credinţă, iubire şi împreună lucrare dintre membri, vii şi adormiţi. Comuniunea cu Dumnezeu se realizează prin cult.
Biserica, deci toţi cei botezaţi în numele Sfintei Treimi, se îngrijeşte de viaţa membrilor ei ne la concepţie şi până în veşnicie. Pentru cei adormiţi sunt rânduite rugăciuni şi slujbe speciale legate de înmormântare şi pomenirea (amintirea, comemorarea) lor la 3, 6, 9 şi 40 zile după trecerea în veşnicie, precum şi la un an şi în fiecare an de la data trecerii în veşnicie. Slujbele sunt însoţite şi de acte ale iubirii milostive, ca expresie a comuniunii de iubire. De asemenea, în decursul fiecărui an sunt aşezate şi popasuri de rugăciune şi amintire generale, adică ale tuturor celor adormiţi: sâmbăta, în mod specific, cu câteva zile deosebite: moşii şi sâmbetele Postului Mare, în Joia Înălţării Domnului, când se face pomenirea eroilor şi în zilele de hram sau de sfinţire a unei biserici.
În particular, fiecare dintre noi are în pravila zilnică posibilitatea de a pomeni pe cei trecuţi la cele veşnice.
Sâmbăta dinaintea Cincizecimii şi rugăciunea a cincea din cadrul Vecerniei plecării genunchilor, ce se săvârşeşte după Sfânta Liturghie din ziua Rusaliilor[2], amintesc de învierea şi restabilirea vieţii prin Sfântul Duh.
Bibliografie:
Pr. Prof. Sorin Cosma, Cateheze, vol. 1, Ed. Ep. Devei şi a Hunedoarei, Deva, 2016
Pr. Prof. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004
[1] Sfântul Ciprian al Cartaginei spune: Aceia pot dobândi ce cer de la Dumnezeu, pe care El îi vede că veghează la Rugăciune (Despre Rugăciunea Domnească, 31); de asemenea şi Sfântul Macarie cel Mare: Lucrul cel mai de căpetenie este stăruinţa, la vreme, în rugăciune (Omilii III, 13).
[2] „Stăpâne atotțiitorule, Dumnezeule al părinților și Doamne al milei (...), Cel ce măsori anii celor vii și rânduiești ceasul morții, Cel ce duci și scoți din iad (…), Care şi la acest praznic cu totul desăvârşit şi mântuitor ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad (…), auzi-ne pe noi, smeriţii robii Tăi, care ne rugăm Ţie, şi odihneşte sufletele robilor Tăi, celor mai înainte adormiţi, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea; aşază sufletele lor în lăcaşurile drepţilor şi fă-i vrednici de pace şi de iertare”.
