Confruntarea cu noi înşine ne descoperă că suntem fiinţe mărginite şi slabe, cât şi faptul că avem nevoie în permanenţă de ajutorul lui Dumnezeu în momente de mare cumpănă. Poate de aceea îngăduie Dumnezeu să avem astfel de încercări, care ne pun la încercare credinţa – această sămânţă din care creşte viaţa duhovnicească a omului.
Această duminică, a patra a Postului Mare, este numită a Sfântului Ioan Scărarul, părinte filocalic, adică aparținând genului de literatură care oferă cititorului repere în vederea trăirii spiritualităţii creştine conform învățăturilor Sfinților Părinți, care a sistematizat experienţa duhovnicească a înaintaşilor săi şi a sa într-o lucrare monumentală, Scara raiului.
Prin denumirea şi conţinutul ei, această operă a Sfântului Ioan, ne indică paşii pe care îi parcurgem spre starea de desăvârşire. Lucrarea oferă reguli după care să ne ghidăm pentru urcuşul spre cer, ca pe o scară, asemenea celei văzute de Patriarhul Iacob, care se întindea de pe pământ la cer (Facere 28, 12).
Scara desăvârşirii cuprinde 30 de trepte, după numărul celor 30 de ani ai Mântuitorului Hristos înainte de începerea activităţii mesianice. Vârsta de 30 de ani era considerată vârsta „bărbatului desăvârşit”.
Cele mai preţioase virtuţi sunt socotite a fi smerenia şi iubirea, fiindcă au origine divină: din iubire pentru om, Dumnezeu S-a smerit îmbrăcând trup şi trecând prin moarte, pentru ca pe om să-l scoată la lumina vieţii veşnice.
Evanghelia acestei duminici relatează vindecarea copilului cu duh mut şi surd. Este citită această pericopă evanghelică din Evanghelia de la Marcu, în această duminică a Sfântului Ioan, prin prisma faptului că adesea sfinţii au asociat patimile cu demonii, fiindcă aceşti urâtori ai oamenilor se folosesc de slăbiciunile noastre pentru a ne împiedica să creştem duhovniceşte.
Contextul în care se produce vindecarea este foarte important, dezvăluindu-ne câte ceva din pedagogia divină. Mântuitorul coboară de pe Muntele Taborului, unde Se schimbase la Faţă înaintea ucenicilor Petru, Iacov și Ioan, arătându-le culmea duhovnicească la care ajunge omul îndumnezeit prin har. El observă că ucenicii rămaşi la poalele muntelui erau înconjuraţi de mulțimi și se certau cu cărturarii. Dacă pe Tabor, ucenicii aleși pentru acea minune gustaseră din bucuria raiului, care înseamnă un flux de iubire între Dumnezeu și prietenii lui, ucenicii rămași la baza muntelui se aflau în tulburare. De fapt, acest context este o paradigmă a universului: pe de o parte sunt cele ce gravitează pe orbita iubirii lui Dumnezeu și acestea se află în armonie și lumină, iar pe de altă parte sunt cele ce se află sub puterea nefastă a diavolului care seamănă discordia și durerea în tot locul în care stăpânește.
Motivul neînțelegerilor era neputința vindecării unui copil lunatic, de către ucenici. Nu este precizată cauza pentru care duhul mut și surd pusese stăpânire pe acest băiat, încă din pruncie, însă Hristos ne învață cum să scăpăm de patimile demonice care schimonosesc Chipul lui Dumnezeu din noi: prin rugăciune și prin post. Din șirul minunilor Mântuitorului, relatate de evangheliști vindecările la cererea părinților ocupă un loc special. În lumea pervertită de păcat, unul dintre puținele lucruri care amintesc, prin curăție și intensitate, de iubirea lui Dumnezeu pentru lume este iubirea unui părinte zdrobit de durerea copilului bolnav. Hristos a răspuns tămăduitor acestor lacrimi, însă nu întotdeauna imediat. O astfel de aparentă întârziere se datorează tot pedagogiei divine: odată cu copilul bolnav trebuie vindecat şi sufletul părintelui, pentru ca acesta să înveţe să aibă grijă cum se cuvine de sufletul copilului şi să-l crească spre slava lui Dumnezeu. Ne amintim de cazul cananeencei care cerea izbăvirea fiicei sale și pe care Hristos a ajutat-o după ce și-a dovedit smerenia și credința. Unii părinţi cad în deznădejde când se confruntă cu boli grave ale copiilor. Scăzând astfel duhovniceşte, ei diminuează şansele de vindecare ale copiilor.
Tatăl copilului rosteşte la început îndoielnic rugămintea: „de poţi face ceva”, dar odată conştientizată valoarea credinţei în vindecarea fiului, cere cu ardoare darul: „Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!”. În acel moment Iisus izgoneşte duhul din copil, cu porunca nemaiîntoarcerii. Actul vindecării rapide a constat pe de o parte în răspunsul la mărturisirea tatălui, pe de alta în dorinţa lui Iisus de a rămâne această lecţie o experienţă particulară: „Văzând că dă năvală poporul, Iisus a certat duhul cel necurat, zicându-i: duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: ieşi afară din copil şi să nu mai intri în el!”. Copilul cade ca mort, dar Domnul îl apucă de mână şi îl ridică, băiatul vindecat fiind acum mărturie lumii că răul poate fi învins.
Aşadar rugăciunea şi postul sunt aripi ce ne poartă către Dumnezeu, şi coroborate cu harul lui Dumnezeu devin vindecătoare, sfinţitoare, eliberatoare, mântuitoare, de viaţă dătătoare. Din acest motiv şi primirea Sfintei Împărtăşanii este definitorie pentru o altfel de viaţă, decât o închipuie lumea cotidiană. În cadrul Sfintei Liturghii omul primeşte dumnezeieștile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cerești și de viața făcătoarele, înfricoșătoarele lui Hristos Taine, pentru a mulţumi, cu şi după vrednicia darului, Domnului.
Întocmai cu scările virtuţilor şi tatăl trece printr-o suită de paşi care L-au adus la Vindecătorul pe care Îl căuta. Vine cu o cerere, îşi asumă necredinţa, încearcă rugăciunea cu pocăinţă, implică smerenia şi predarea de-a-ntregul înaintea Domnului Căruia I Se adresează cu pluralul: „ajută-ne nouă, fie-Ţi milă de noi”, dar şi asumarea propriei sale neputinţe şi stări de păcătoşenie: „cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Confruntarea cu noi înşine ne descoperă că suntem fiinţe mărginite şi slabe, cât şi faptul că avem nevoie în permanenţă de ajutorul lui Dumnezeu în momente de mare cumpănă. Poate de aceea îngăduie Dumnezeu să avem astfel de încercări, care ne pun la încercare credinţa – această sămânţă din care creşte viaţa duhovnicească a omului.
Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă ce să punem în rugăciune: mulţumirea sinceră, mărturisirea şi zdrobirea sufletului şi apoi toată cererea noastră. Marea tragedie a omului contemporan este lipsirea de Dumnezeu. Adevărata odihnă şi deplina relaxare ale sufletului le găsim urcând scara virtuţilor, cu efort constant şi cu multă trudă. Sfântul Ioan ne învaţă că „dragostea, eliberarea de patimi şi înfierea noastră de către Dumnezeu nu se deosebesc între ele decât după nume”.
În finalul pericopei de această duminică, vedem o atitudine foarte intrigantă a Domnului. Îi „învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului Se va da în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Dar ei nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.“
Hristos tocmai coborâse de pe Tabor şi se pregătea să urce pe Cruce. Se schimbase la Faţă pentru ca în firea Sa smerită să încapă întreaga durere a neamului omenesc, pe care Se pregătea să-L urce deodată cu Sine pe Golgota, să-l pironească prin Sine, să-l ofere, prin propria-I fiinţă, jerftă curată, spălată de Sângele Său, lui Dumnezeu. Pentru a-l învia! E de la sine înţeleasă starea ucenicilor de confuzie şi de necuprindere cu mintea a celor ce aveau să se întâmple. Şi să nu trecem uşor cu vederea că încă se temeau să-L întrebe!
Suntem într-o stare de cercetare din partea Domnului! Cerm vindecare, dar să nu uităm mai întâi se ne recunoaştem, fiecare în parte, neputinţa şi păcatele!
Ajută-ne nouă, fie-Ţi milă de noi!
