Canonul cel Mare este un film al pocăinţei ce ne poartă prin scenariul lui de la Adam şi până la Înălţarea Domnului. Avem în faţă personaje diferite, pe de o parte pe unele ce au jucat roluri pozitive, cele care ne aduc modele de nevoinţă şi de pocăinţă, pe de altă parte pe altele ce au stăruit în păcate, cheltuitoare în van ale vieţilor lor.
Postul Mare are o istorie care coboară până în primele secole ale creștinismului, având o componentă penitențială, manifestată de părerea de rău, de mărturisire şi de decizia de a nu mai greşi, și o alta, educativă, pregătitoare pentru primirea Tainei Botezului. Astăzi, atenția nu mai este concentrată pe partea baptismală (adică pe cea legată de Botez), ci pe pocăință. Postul vrea să ne deprindă cu osteneala lui, cu efortul lui, pentru a deveni constantă a vieții noastre și nu excepție. Bucuria Învierii la finele postului este gradată de pocăință, iar această bucurie o prezentăm inclusiv în atmosfera din biserici, şi din punct de vedere liturgic şi prin modul înveşmântării. Noi înşine devenim neofiţi, adică purtători de lumină, dacă trecem prin Taina Spovedaniei şi prin Taina Împărtăşirii.
În asceza Postului Mare se intră prin abstinența totală de la alimente și chiar de la lichide, chiar și de la împărtășire pentru o anumită perioadă. Cine își asumă postul negru se încununează cu pâinea și vinul euharistic.
Noi şi când postim o facem foarte uşor. Înlocuim, nu reducem. Căutăm cu predilecţie avantaje trupeşti, de frica înfometării sau însetării. Interesant este că sub presiunea morţii, sfinţii închisorilor au supraviețuit prin lipsa hranei şi a apei şi prin rugăciune şi meditaţie. Când a dat hrană mulţimilor, în cele două prilejuri, Mântuitorul Iisus Hristos a hrănit în mod deosebit bolnavii vindecaţi. Mulţimile veniseră să Îl asculte, dar mai ales să se vindece. Din aceste considerente, unii credincioși țin post negru câteva zile, ca o încurajare și încununare a pocăinței. Osteneala este provocatoare și foarte aspră, dar ea depinde de situația fizică și spirituală a fiecăruia.
Nu ne îndeamnă Hristos să facem ce nu putem. Pe Hristos îl cercetăm, după cum și cuvântul evanghelic din duminica trecută ne spune: bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine, deci nu ne stă nouă în putere să vindecăm ci să facem fapte de credință. De aceea pocăința este la îndemâna omului, fiindcă este în firea lui. Putem să hrănim, să dăm apă, să îmbrăcăm, dar nu putem vindeca sau elibera din temniță, ci doar cerceta pe cel ce se află în suferință, în singurătate sau în privare de libertate din diferite motive. Pocăința cere aşadar asumare. De credinţă şi de fapte.
Canonul de pocăință este în primul rând o rugăciune următoare căinței, la care participăm toți, și aici ne referim la Canonul cel Mare, dar este și un act penitențial personal, intim, pe care îl facem în cămara sufletului, acasă sau în acel loc în care căutăm împăcare și liniște.
Mântuitorul înainte de a hrăni trupeşte mulţimile care Îl ascultau, o dată înmulţind cinci pâini şi doi peşti, altă dată înmulţind şapte pâini şi puţini peştişori, le-a vorbit o zi întreagă ţinându-i nemâncaţi. Pe Hristos îl primim în stare de asceză. Iar El ne hrăneşte jertfa, fiindcă înmulţeşte în noi saturaţia de cele lumeşti. El este Cuvânt şi Împărtăşanie. El este luminare şi vindecare. Îl primim în stare de asceză, iar din această stare face parte şi postul. Aşa se întâmplă în fiecare duminică şi sărbătoare, nu doar în cele din perioadele de post de peste an. Suntem împărtăşiţi după ce suntem învăţaţi. Apoi ne hrănim, ca oameni vindecaţi şi deplin restauraţi trupeşte, ca semn al sănătăţii noastre.
Rugăciunile de pocăință nu sunt atribuite doar Postului Mare, deși săvârșim slujbe specifice acestei perioade. Păcatele noastre sunt adesea mai multe în afara Postului Mare, dar acum rânduiala noastră de rugăciune are o altfel de încărcătură, pe care ar fi de dorit să o extindem în tot timpul vieţii noastre.
Canonul cel Mare este un film al pocăinţei ce ne poartă prin scenariul lui de la Adam şi până la Înălţarea Domnului. Avem în faţă personaje diferite, pe de o parte pe unele ce au jucat roluri pozitive, cele care ne aduc modele de nevoinţă şi de pocăinţă, pe de altă parte pe altele ce au stăruit în păcate, cheltuitoare în van ale vieţilor lor. În contextul lumii care ne presează continuu să fim implicaţi pentru un bine, cel mai des închipuit şi nesigur, ni se cer fapte şi rapoarte. Dăm cezarului ce este al lui, dar lui Dumnezeu Îi mai dăm ce este al Său? Mai avem concordanţă între voia trupului şi voia sufletului? Mai ales că duhul este osârduitor, dar trupul neputincios, după cum spune Scriptura.
Să ne bucurăm cu bucurie specifică Postului Mare şi să fim încredinţaţi că, prin rugăciunile noastre, Domnul Se roagă pe Sine ca noi să devenim fii şi fiice ai Împăratului ceresc, iar din această seară să ne adresăm nouă înșine, cuvintele uneia dintre cântările Canonului: Pe toți cei din Legea Veche i-am adus ție, suflete, spre pildă; urmează faptelor iubite de Dumnezeu ale drepților și fugi de păcatele celor ticăloși!
