Cuvânt la cea de a patra stare a Canonului Cel Mare

Vorbim deseori despre folosul rugăciunii, despre modul în care ne trăim viața, despre ce ne propunem să cuprindem cu faptele noastre și cum se frământă ele cu drojdia credinței.

Suntem pe cale, pe calea ce ne conduce spre Înviere! Părinții Bisericii vorbesc despre această cale ca despre o tristețe luminoasă, ce este acoperită de două îndemnuri ale Mântuitorului Iisus Hristos: Pocăiți-vă! şi Bucuraţi-vă!, cele două mari cuvinte cu putere multă rostite la începutul propovăduirii şi imediat după Înviere. Hristos ne vorbeşte despre Împărăţia cerurilor şi ne prezintă cheia înţelegerii moştenirii ei, care este Învierea Lui şi, prin ea, învierea fiecăruia dintre noi.

Dintre toate imnele şi rugăciunile Postului Mare, se distinge cu multă uşurinţă invocaţia: Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă! Este strigătul deznădăjduit al sufletului care, deşteptat de conştiinţă, rămâne singur pe lume. E un paradox al lumii: pustnicul trăieşte cu lumea întreagă în inimă, iar cei care locuiesc în aglomerări umane, urbane sau rurale, este însingurat.

La finalul acestor patru seri de căutare a locului în care ne regăsim în relaţia cu Dumnezeu, de recunoaştere a stării noastre pline de confort, care ne aşează în centrul propriei lumi, din care, de cele mai multe ori, Dumnezeu e absent, fiindcă noi Îl vrem aşa, am aşezat trupul şi sufletul într-o scurtă rugăciune, care exprimă foarte mult din ceea ce noi numim căinţă, pocăinţă şi îndreptare.

Rostim la finalul fiecărei slujbe, de luni până vineri, în această perioadă de penitenţă, rugăciunea Postului, atribuită de Tradiţie Sfântului Efrem Sirul:

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

Este un rezumat al strădaniei noastre de a adăuga ceva la harul oferit de Dumnezeu pentru mântuire. Noi vrem să ne mântuim, nu ne mântuim singuri! Profunzimea acestei rugăciuni este o taină  a lui Dumnezeu ce l-a inspirat pe Sfântul Efrem. Pentru a da răspuns gândurilor, vom trece sumar prin rostirea ei, însoţind fiecare metanie şi închinăciune.

Doamne și Stăpânul vieții mele! Minunat, ce poate fi mai cuprinzător în sufletul meu decât certificarea lui Dumnezeu ca Tată creator al meu (nu că ar avea nevoie de o asemenea recunoaştere, dar în mine se dau lupte grele, cu final nescontat)! Ego-ul mă îndepărtează de înţelesul primar al legăturii mele ca om cu Dumnezeu şi mă face pe mine stăpân asupra vieţii mele. Ori eu sunt doar beneficiarul sau împrumutatul binecuvântării lui Dumnezeu. Aici se dovedesc folositoare sau pierzătoare faptele mele, alegerile mele, simţirile mele.

Duhul trândăviei… nu mi-l da mie! Ce trândăvie dulce trăiesc! Cu simţ şi fără simţ, cu aprobarea propriei lâncezeli, mă părtăşesc necăutării Domnului. Vorbim, referitor la rugăciunea Sfântului Efrem, la duhul care stăpâneşte (sau ispiteşte) duhul fiecăruia dintre noi. Nerecunoştinţa şi ruperea relaţiei cu Dumnezeu duce la o stare de autosuficienţă şi de bunăstare relativă. Nu e rău să fiu concesionarul bunăstării materiale, şi Slavă Domnului că o am, şi Slavă Domnului că o pot împărţi şi Slavă Domnului că o pot înmulţi pentru binele comun. Dar să nu uit că sunt doar concesionar!

Duhul grijii de multe… nu mi-l da mie! Ei. Cum nu am eu grijă de atât de multe, încât să mai am timp de Dumnezeu! Mă risipesc şi mă rup tuturor îndatoririlor acestei lumi. Iar veşniciei îi las puţin. Sau deloc. Iar toate proiecte mele rămân suspendate, ca nişte studii de fezabilitate fără continuare. Încep toate şi nu duc la bun sfârşit nimic. Sunt al lumii, nu mai sunt al meu, al chipului lui Dumnezeu din mine.

Duhul iubirii de stăpânire… nu mi-l da mie! Când atingem problematica sentimentului de conducere, avem în vedere şi ierarhia, care în mod fiinţial înseamnă ordine. Fiecare îşi asumă responsabilitatea ascultării. Dar stăpânirea de aici oferă zestre raportării greşite la cei din jur. Mă fac un mic tiran, care comandă mişcările celorlalţi. Fără probarea consecinţelor. Fără harul desăvârşirii. Ori stăpânirea celorlalţi mă transformă într-un mic dumnezeu, fără să am măcar postura unui om deplin.

Duhul grăirii în deșert… nu mi-l da mie! Cât din ceea ce vorbesc este bun, folositor, constructiv? Cât din ceea ce gura îmi exprimă gândurile este în concordanţă cu chipul lui Dumnezeu, sădit în mine? Vorbirea în van imprimă şi deşertăciunea şi lipsa de consideraţie faţă de cuvintele lui Dumnezeu, pe care le golesc de însemnătate, nesocotind inclusiv porunca a treia a Decalogului.

Este aşadar un singur duh cu multe identităţi. Aceste realităţi nu au ce căuta în sufletul meu. De aceste plăgi mă avertizează Sfântul Efrem să mă feresc.

Iar duhul curăției… dăruiește-l mie, robului Tău! Ca să înţelegem mai bine curăţia, mă raportez acum la cuvintele Părintelui Alexandru Schmemann care ne defineşte acest termen: Dacă nu se reduce sensul acestui termen, aşa cum adesea şi eronat se face, numai la conotaţiile sale carnale, este înţeles ca omologul pozitiv al trândăviei. Traducerea precisă şi totală a termenului grecesc sofrosini şi a termenului rusesc tselomudryie trebuie să fie plinătatea înţelepciunii, dreapta socotinţă. Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii şi energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul. Atunci opusul său este tocmai plinătatea. 

Duhul gândului smerit… dăruiește-l mie, robului Tău! Cum să vorbesc eu despre smerenie, când orgoliul, interesul imediat şi împlinirea lumească mă arată atât de căzut! Smerenia pe care o epatez în vorbe nu se regăseşte aproape deloc în fapte. Ea reprezintă simţirea şi dovedirea adevărului, regăsirea în ordinea acţiunilor mele către un obiectiv fundamental: viaţa cu Dumnezeu. Da, vreau să trăiesc, chiar dacă nu ştiu ce presupune veşnicia dincolo de afecte şi materie.

Duhul răbdării… dăruiește-l mie, robului Tău! Răbdare, răbdare, răbdare… şi poate de mii de ori Răbdare ne sfătuia sau ne dorea Părintele Cleopa. Aici sunt deficitar şi greu de aşezat pe şinele trenului care să mă conducă spre Domnul. Dar acestei lipse îi ofer aşezarea în voia lui Dumnezeu şi rugăciunea fierbinte către Maica Domnului. Ea ştie unde sunt, mă vede că o strig, sunt convins că nu mă lasă. Nu are cum! Altfel de ce aş mai fi fiu al credinţei?

Duhul dragostei… dăruiește-l mie, robului Tău! Slavă Domnului pentru dragostea Lui. Ce aş fi eu fără dragostea Lui? Dar şi aşa, cu dragostea pe care eu o port alor mei, nu sunt altceva decât un vameş, cu înţelesul celui care nu Îl are pe Domnul în viaţa lui: Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Sunt atât de mic şi de neputincios!

Rugăciunea se termină cu recunoaşterea demnităţii împărăteşti a Domnului şi cu o antiteză între starea de smerenie, de asceză şi cea de mândrie. Păcatul devine adjectiv şi nu subiect. În căderea mea eu nu trăiesc păcatul ci o stare păcătoasă, fiindcă altfel nu aş mai fi chip al lui Dumnezeu. El nu a trăit păcatul ci a resimţit consecinţele stării păcătoase. Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu.

Iar exprimarea din final este o întoarcere la începutul oricărei rugăciuni. Noi începem orice rugă cu o binecuvântare a numelui lui Dumnezeu. E cumva acest binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin. o invitaţie la reluarea rugăciunii.

Din acest motiv şi metania se reia la final, după a doua rostire a rugăciunii.

Să ne fie nou această rugăciune motiv de trezvie, adică de priveghere, adică de atenție și de conştientizare a minții la dinamica sufletului și agitaţia neîntreruptă a gândurilor, iar perioada Postului ce ne stă înainte, prilej de apropiere de ceea ce contează cu adevărat, de valorile nepieritoare care ne sunt oferite de Dumnezeu.