Biserica a rânduit ca în Duminica Ortodoxiei să se citească un fragment evanghelic din care reiese mărturisirea celor nevăzute pornind de la cele văzute, aşa cum se întâmplă şi în cazul închinării la icoane.
Duminica Ortodoxiei poate fi numită ziua onomastică a Bisericii, așa cum Duminica Pogorârii Sfântului Duh este considerată ziua de naştere a Bisericii creştine. Aşa cum ne indică şi denumirea sărbătorii, este o zi care aminteşte că dreapta vieţuire după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos suscită mânia diavolilor şi cere sacrificii creştinilor, care devin biruitori când apără Adevărul.
Momentul de triumf al dreptei credinţe se leagă de acele vremuri tulburi din secolul al VII-lea, când Biserica a ieşit învingătoare din furtuna ce se abătuse asupra ei. Restabilirea cultului icoanelor la al şaptelea sinod ecumenic din anul 787 de la Niceea a adus lumină în deosebirea dintre idol şi icoană. Porunca a doua din Decalog opreşte categoric închinarea la idoli, iar Moise primeşte de asemenea poruncă de la Dumnezeu să facă chipuri de heruvimi cu care să împodobească pereţii Cortului sfânt, să toarne din aur doi heruvimi, pe care să-i aşeze de o parte şi de alta a Chivotului sfânt. Înaintea acestor icoane de heruvimi se tămâia şi se făceau închinăciuni. Sfântul Ioan Damaschin afirma că nu se închină materiei, ci Creatorului materiei, care „s-a făcut pentru mine materie şi a primit să locuiască în materie şi a săvârşit prin materie mântuirea mea”.
Noi ne închinăm în faţa icoanelor şi le sărutăm, arătându-ne astfel iubirea faţă de Dumnezeu şi de sfinţii Săi. Astfel, prezenţa sfintelor icoane sporeşte în chip deosebit rugăciunea noastră către Dumnezeu şi dorul după viaţa veşnică. Ele aşează în faţa ochilor noştri sufleteşti modele de virtute şi viaţă creştină, pe aceia care sunt prietenii şi casnicii Săi, sfinţii, cei care au ajuns la Asemănarea cu Dumnezeu, înălţându-se în slava cea cerească. Credinţa izvorâtă din credinţă puternică în faţa unei icoane face ca acea icoană să devină ceea ce poporul numeşte „icoană făcătoare de minuni”. Nu materia face minunea, ci sfântul reprezentat se milostiveşte spre cel ce se roagă cu credinţă.
Biserica a rânduit ca în Duminica Ortodoxiei să se citească un fragment evanghelic din care reiese mărturisirea celor nevăzute pornind de la cele văzute, aşa cum se întâmplă şi în cazul închinării la icoane. Evanghelia după Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne prezintă chemarea la apostolat a lui Filip, iar prin acesta, a lui Natanael. Cel din urmă este suspicios în identificarea lui Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret, ca Mesia, mai ales că nu cunoştea nici o profeţie mesianică legată de Nazaret. În momentul întâlnirii cu Iisus, Cel care îi face cunoscut un fapt neştiut decât de el, Natanael Îl recunoaşte ca fiind „Fiul lui Dumnezeu”. Drept răsplată pentru credinţa sa puternică, Hristos îi spune că va vedea cele ce nu se percep cu simţurile: cerurile deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului” (Ioan 1, 51). Natanael priveşte trupul lui Iisus dar, prin har, el reuşeşte să-şi ridice mintea la dumnezeirea lui Hristos. Deci vederea sa devine una duhovnicească, precum şi Iisus îl văzuse pe el în duh, înainte de a-l întâlni faţă către faţă. Aşa şi noi, privind icoana vedem cu ochii trupeşti trupul celui reprezentat, iar cu ochii duhovniceşti slava lui.
Evanghelia ne arată cum reacţionau cei cu suflete curate care Îl cunoşteau pe Domnul, în perioada de început a activităţii Sale, când încă nu începuse şirul minunilor Sale. Filip şi Natanael sunt mărturisitori exemplari, prin faptul că Filip L-a vestit pe Hristos iar Natanael L-a recunoscut cu credinţă: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel”.
Aşadar Biserica Ortodoxă, prin frumuseţea artei iconografice, unice şi inconfundabile, oferă lumii bucuria trăirii anticipate a prezenţei Chipului divin, aşa cum ne-a promis Domnul Hristos prin cuvintele Evangheliei acestei Duminici.
