„Osana! Fiul lui David! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!”.
Au trecut deja şase săptămâni de când ne pregătim intens de Înviere. În acest an, într-un mod cu totul deosebit. Postul este perioada de ducere a crucii asumată prin înfrânarea postului, prin mai multă rugăciune şi fapte bune, iar acum de „Florii”, cu câteva zile de mai înainte de a ne răstigni împreună cu Hristos pentru a muri păcatului, sufletele noastre tresaltă de bucurie cântând „Osana!”, binecuvântându-L pe Cel Care intră în Ierusalimul sufletelor, întru numele Domnului.
Sărbătoarea romană „Floralia” s-a suprapus cu momentul intrării Domnului în Ierusalim, iar imaginea zilei este redată de ramurile de finic purtate de iudeii care L-au întâmpinat. Noi putem afirma că acestea sunt florile recunoştinţei anticipate pentru Jertfa iubirii de oameni a Domnului. Flori ce în câteva zile s-au transformat în cunună de spini, însoţite fiind nu de „Osana!”, ci de cuvintele: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”.
Uimiţi de învierea din morţi a lui Lazăr, la care au fost martori, locuitorii Ierusalimului L-au primit, fără să-şi dea prea bine seama, ca pe un biruitor asupra morţii, deşi, în mentalitatea lor deformată, adânc înrădăcinată, Îl aşteptau pe Mesia ca pe un împărat pământesc, eliberator de sub dominaţia romanilor şi continuator al expansiunii regatului davidic pentru a stăpâni întreaga lume. Intrarea lui Iisus în Ierusalim, în acest fel, adeverea sub ochii lor împlinirea unei vechi proorocii, aceea a proorocului Zaharia, pe care o citează sfinţii evanghelişti: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zaharia 9, 9). Mulţimea L-a primit cu un entuziasm uimitor, aşternându-şi hainele înaintea Lui şi aclamându-L. Dar se aflau printre cei mulţi şi unii dintre farisei care nu vedeau cu ochi buni această primire, considerând că se cuvine ca numai ei să fie lăudaţi de popor şi admiraţi pentru cucernicia lor, iar unii Îi cereau lui Iisus: „Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii! Atunci Iisus le-a răspuns: De vor tăcea aceştia, pietrele vor striga!” (Luca 19, 39-40); iar apoi le aminteşte cuvintele, proorocie mesianică, din Psalmul 8, versetul 2: „Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă?” (Matei 21, 16).
Impactul puternic al învierii lui Lazăr asupra mulţimilor, care a făcut mulţi adepţi ai învăţăturii lui Iisus, i-a făcut pe căpeteniile preoţilor să hotărască uciderea lui Iisus şi a lui Lazăr, mărturia vie a puterii dumnezeieşti a lui Hristos. Ura fariseilor şi a cărturarilor trebuie explicată şi în context istorico-politic. Aceştia erau obsedaţi de măreţia destinului de „popor ales” a lui Israel şi nu concepeau ca Mesia să fie un trimis fără putere politică. Pe de altă parte, Iisus stătea de vorbă şi chema la mântuire şi p cei de alt neam, semn că toate neamurile erau chemate să alcătuiască poporul lui Dumnezeu. În condiţiile în care gloria lui Israel era deja umilită de stăpânirea romană, învăţătura lui Iisus era privită de farisei şi saduchei ca deosebit de periculoasă.
Dincolo de aceste aspecte, Iisus era trist, tocmai în ziua primirii Sale triumfale. Mântuitorul dorea să triumfe asupra inimilor oamenilor, să le schimbe, să le transforme modelându-le după tiparul Duhului Sfânt al iubirii adevărate, iar această schimbare nu se putea face decât numai prin Jertfa şi Învierea Sa. Iisus era trist pentru că vedea nestatornicia şi slăbiciunea firii omeneşti care poate să treacă atât de repede de la o stare la alta, lăsându-se manipulată cu atâta uşurinţă de cel rău. În atotştiinţa Sa dumnezeiască, Iisus ştia că-L aşteptau procesul înscenat, calomniile, osândirea, cununa de spini, biciuirea, răstignirea şi moartea, iar ca Om, nu putea să nu se întristeze.
Să observăm şi legătura dintre ramurile de finic sau palmier cu care a fost întâmpinat Domnul la intrarea în Ierusalim şi ramurile de spini din care ostaşii romani i-au împletit cunună în zilele patimilor. Ramurile verzi aveau un rol în ceremonialul sacru al evreilor: la sărbătoarea corturilor, care marca încheierea strângerii recoltei şi reamintirea de ieşirea din Egipt şi de promisiunile mesianice, preoţii înconjurau altarul de jertfe cu ramuri verzi, iar mulţimile participante la această sărbătoare a bucuriei aveau şi ele ramuri verzi în mâini. Aşadar, ramurile verzi erau semnul speranţei, al încrederii în bunăvoinţa lui Dumnezeu care se milostiveşte de poporul Său. La intrarea în Ierusalim, oamenii Îl întâmpină pe Iisus cu aceste ramuri şi strigă „Osana”, exclamaţie întâlnită şi în Psalmii biblici şi care înseamnă „Doamne mântuieşte-ne (salvează-ne, ajută-ne acum)!”. Această expresie are aceeaşi rădăcină în ebraică ca şi numele Iisus. El este salvatorul pe care Îl aşteaptă. Peste câteva zile doar, locul ramurilor va fi luat de o cunună de spini. Împăratul lui Israel va fi batjocorit de preoţi, de ostaşii romani şi de mulţimile pline de ură. Imaginea lui Hristos încoronat cu spini a traversat secolele, fiind oglindită în icoane şi în tablouri celebre, purtând mesajul că El a purtat spinii păcatelor noastre.
În această Duminică se încheie Postul cel de 40 de zile, urmând ca în următoarea săptămână să-L însoţim pe Domnul Hristos pe drumul pătimirilor prin post şi mai aspru, prin zdrobirea inimii, gândindu-ne că păcatele noastre Îl răstignesc. Bucuria acestui praznic este doar ca un mic respiro pe drumul ce duce la Calvar. Duminica Floriilor şi Zilele Pătimirilor ne uluiesc prin contrastul pe care îl oglindesc. În fond, este vorba de unul şi acelaşi tablou: Împăratul lumii în mijlocul mulţimilor, odată cinstit, apoi batjocorit. Totul în doar câteva zile!
Să nu osândim populaţia de atunci a Ierusalimului pentru nestatornicia ei, deoarece şi noi facem la fel, dar să nu deznădăjduim. Să alegem calea vieţii, deschizându-ne larg porţile Ierusalimului sufletesc şi, aşternând, în calea Domnului, veşmintele credinţei lucrătoare prin iubire, să strigăm şi noi împreună cu toată făptura: „Osana! Fiul lui David! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!”.
