Lacrima lui Iisus a fost pentru Lazăr, dar putem afirma că a fost pentru întreaga fire omenească, pentru omul căzut şi stricat, adormit de somnul păcatului. Învierea lui Lazăr o prefigurează atât pe cea a Mântuitorului, cât și pe cea de obște, fiindcă toţi oamenii vor învia după cuvântul Martei, „în ziua cea de apoi”. Iisus ne arată că El este învierea şi viaţa! Ne spune: „cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac”, dezvăluindu-ne miza credinţei noastre, viaţa veşnică.
O rugăciune a amvonului, descoperită într-un manuscris din secolul al X-lea, și care se citea în vechime în ziua acestei sâmbete, poate fi definitorie pentru noi: „Doamne, Dumnezeul nostru, Care l-ai înviat pe Lazăr, cu glasul Tău, dezlegându-l din legăturile iadului şi ridicându-l la viaţă, Însuţi Stăpâne, şi pe noi, care zăcem în neputinţe, viază-ne cu îndurările Tale, dăruindu-ne vieţuire bine-plăcută şi ne învredniceşte a fi părtaşi vieţii Tale fără de sfârşit.”
Sâmbăta învierii lui Lazăr aminteşte de un episod biblic deosebit, care se leagă de Betania, localitate vecină Ierusalimului, în care locuiau trei prieteni ai Domnului: Lazăr şi surorile lui, Maria şi Marta. De altfel, aşezarea poartă azi numele El-Azarieh, în amintirea lui Lazăr cel înviat.
Fiecare dintre personajele principale din istorisirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan în cel de-al unsprezecelea capitol al evangheliei sale întregește imaginea zilei.
Lazăr e prezentat ca un oarecare, pe de o parte fiindcă numele lui era destul de răspândit, pe de alta pentru că evanghelistul vrea să ni-l arate în antiteză, după înviere. Aflăm că era bolnav, dar că nu era deloc un oarecare, ci un apropiat al Domnului, care îi iubea pe cei trei fraţi. Apoi vedem, din cuvintele lui Iisus, că a adormit, că a murit. Este găsit înmormântat, fiindcă murise de patru zile. Iisus lăcrimează înaintea mormântului, smulgând reacţia iudeilor care afirmă: „Iată cât de mult îl iubea”. Lazăr este strigat de Iisus şi iese din mormânt ca un mort, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă.
Marta iese dintâi către Iisus şi îi spune: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” şi tot ea Îl mărturiseşte ca fiind Mesia: „Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.”
Şi Maria îi adresează aceeaşi îndurerată expresie Domnului: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.” Nu mai spune altceva, însă, după învierea fratelui, la cina pe care au dat-o Mântuitorului în casa lor, ea avea să-l ungă cu mir pe Domnul şi să-i şteargă picioarele cu părul capului ei.
Mirarea surorilor o regăsim şi la unii dintre iudei, care cunoşteau relaţia de prietenie strânsă dintre Iisus şi familie: "Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă aşa ca şi acesta să nu moară?"
De trei ori Iisus primeşte această mirare neputincioasă în faţa morţii. La mirarea generală şi la neînţelegerea ucenicilor Iisus nu răspunde, ci vorbeşte cu Tatăl: „Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis”. Aşadar, rugăciunea lui Iisus, cu privirea către cer, nu e o stare de subordonare, de pocăinţă, de cerere lumească, precum a noastră în relaţia cu Dumnezeu, ci e forma prin care sfatul Sfintei Treimi hotărăşte învierea lui Lazăr, ca mărturie a divinităţii Domnului.
Lacrima lui Iisus a fost pentru Lazăr, dar putem afirma că a fost pentru întreaga fire omenească, pentru omul căzut şi stricat, adormit de somnul păcatului. Lazar s-a îmbolnăvit, a murit, dar a fost înviat pentru că era prieten al lui Hristos. E dătător de nădejde acest fapt chiar şi pentru cel mai puţin credincios dintre oameni. Este extrem de important ce alegem în vieţile noastre: prietenia cu Hristos sau îndepărtarea de El şi nerecunoaşterea Lui. „Cumplită este alegerea între lumină şi întuneric, aceasta este o alegere între viaţă şi moarte. Atunci iudeii au ales întunericul. Noi, dragii mei, stăm înaintea aceleiaşi alegeri. Lumina şi întunericul!”. Aceste cuvinte ale părintelui arhimandrit Ioan Krestiankin vin să dea nădejde oricărui suflet creştin, nu doar prin botez, ci mai ales prin mărturie.
Nimeni nu trebuie să-şi piardă nădejdea, chiar dacă se află în cea ma mare cădere. În ceea ce s-a întâmplat cu Lazăr, prin dezlegare, aflăm ceea ce se împlineşte cu fiecare dintre noi, când este scăpat din moartea sufletească. Învierea vine ca urmare a pocăinţei noastre. Mitropolitul Antonie de Suroj ne spune: „Bucuria Învierii este o realitate pe care şi noi trebuie să o cunoaştem prin experienţă, dar o putem experia numai dacă înţelegem mai întâi tragedia crucii. Pentru a învia trebuie să murim. Să murim faţă de egoismul nostru stânjenitor, să murim faţă de temerile noastre, să murim faţă de tot ceea ce face lumea noastră să fie atât de îngustă, atât de rece, atât de săracă, atât de crudă. Să murim pentru ca sufletele noastre să poată trăi, să se poată bucura, să poată descoperi izvorul vieţii. Dacă vom face aceasta, atunci Învierea lui Hristos va fi şi în sufletul nostru.”
Părintele Alexander Schmemann ne spune că „rugăciunea pentru cei răposaţi nu este jale şi nicăieri nu este mai bine revelată aceasta decât în legătura dintre pomenirea generală a morţilor şi zilele de sâmbătă, în general, şi Sâmbetele Postului, în special.” Păcatul şi înşelarea au făcut din ziua de bucurie a creaţiei o zi a morţii. Dar moartea lui Hristos a restaurat ziua a şaptea, făcând-o ziua recreaţiei, a stăpânirii şi a distrugerii a ceea ce a făcut din această lume u timp al morţii. Scopul suprem al Postului este acela de a reface în noi „nerăbdarea descoperirii fiilor lui Dumnezeu”, care este conţinutul credinţei, al dragostei şi al nădejdii creştine. Prin această nădejde am fost mântuiţi.
Lumina Sâmbetei lui Lazăr şi pacea plină de bucurie a Sâmbetei celei Mari şi Sfinte constituie înţelesul morţii creştine şi rugăciunea noastră pentru cei răposaţi. Învierea lui Lazăr o prefigurează atât pe cea a Mântuitorului, cât și pe cea de obște, fiindcă toţi oamenii vor învia după cuvântul Martei, „în ziua cea de apoi”. Iisus ne arată că El este învierea şi viaţa! Ne spune: „cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac”, dezvăluindu-ne miza credinţei noastre, viaţa veşnică. Învierea nu e arbitrară ci universală, doar starea de eliberare din durerea pe care nu ne-o putem imagina, indicată de „plângerea şi scrâşnirea dinţilor”, fiind condiţionată de credinţa în Iisus.
