Pilda întoarcerii fiului risipitor este considerată de scriitorul Charles Dickens cel „mai măreț pasaj din literatura universală”. Duminica trecută am privit către cei doi oameni se rugau la Templu. Vameșul se întoarce mai îndreptat la casa sa decât celălalt, fariseul, datorită unei corecte raportări la sine. În sinceritate și pocăință își află liniștea. Astăzi îl vedem pe un om, despre care ni se spune că avea doi fii. Acesta era un om econom, deci strângător și muncitor, de vreme ce avea avere.
Cel mai tânăr își cere partea de avere, cerere pe care tatăl nu o negociază. Averea se împărțea întotdeauna după moartea titularului, ceea ce ne spune că pentru el, fiul cel tânăr, tatăl era deja mort. Își dorea partea de avere pentru a ieși de sub autoritatea tatălui. Tatăl le împarte averea, oferind după prescripțiile Legii o treime fiului cel tânăr și păstrând pentru familie cele două părți rămase (conform dreptului de întâi născut, fiul cel mare primea două treimi: Deuteronom 21: 17). Fiul cel mare avea în virtutea Legii și dreptul de preot al familiei, autoritatea judiciară a tatălui său, binecuvântare paternă specială şi un loc de cinste la mesele familiei. Fiul cel mai tânăr hotărăște în scurt timp plecarea din casa părintească cu toate cele ce îi aparțineau și merge într-o țară depărtată, unde risipește averea trăind în desfrânări. Cheltuieşte tot și intră într-o perioadă de foamete mare, lipsit de resursele necesare supraviețuirii. Își caută de lucru, fiind primit de unul din locuitorii acelei țări la țarini pentru a paște porcii. Gândul ne duce către Gadara, cetatea porcilor în care au intrat demonii izgoniți de Iisus din cei doi posedați. Depărtarea nu mai pare atât de mare din punct de vedere geografic, ci mai degrabă lăuntric. Fiul cel tânăr era departe de autoritatea sufocantă a tatălui. Era liber. Dar nerecunoașterea autorității și nerespectarea ei duce la însingurare și vulnerabilitate. Descoperă foamea. Dar nu e o foame fizică neapărat, fiindcă păstăile cafenii nu i-ar fi ținut prea mult de saț, ci una existenţială. Începea să-și conștientizeze faptele și urmările lor. Dobândeşte în urma lipsurilor discernământul. Din acest motiv nu consumă, în perioada foametei groaznice, porcii pe care îi păştea. Postea din fire, fiind crescut într-o lume care nu consuma carnea acestui animal. Își vine în sine, deci face apel la educația primită în familie și la bagajul genetic, și simțurile îi aduc în prim plan pâinile care îi îndestulează pe argații tatălui său și îi oferă o concluzie rapidă, deloc pripită, și sumbră: „iar eu pier aici de foame!” (v. 17). Ia decizia întoarcerii acasă cu recunoaşterea vinei care l-a condamnat şi religios şi familial: „am greşit la cer şi înaintea ta” (v. 18) şi cu verdictul auto-pronunţat: „nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” (v. 19)
Tatăl stă în așteptarea revenirii fiului încă din momentul plecării acestuia. Brațele sale îmbrățișând golul pe care i-l lasă fiul cel mic în suflet se deschid încet-încet cu fiecare gând de bine, rugăciune, nădejde de revedere în siguranța casei. Palmele tatălui oferind partea de avere se întorc înspre cer ca şi cele ale unui om predat celui ce îl cucerește. Din josul palmelor aplecate către fiul ce își primește din ele partea de avere la înălțimea palmelor care caută să apuce cerul se întrevede starea de așteptare, plină de griji și dor, a tatălui. Privirea care l-a condus pe fiu spre zările îndepărtate devine far, fascicul de lumină pentru luminarea drumului de revenire din întunericul păcatelor pentru fiul deznădăjduit. Hotărârea fiului de întoarcere acasă se arată ecou gândului părintesc care îl strigă mut, pentru a nu-i îndepărta din minte definiţia libertăţii. Tatăl nu este un inconştient, ci un iubitor. Are încredere în maturizarea fiului. Reacţia tatălui, la vederea în zare a tânărului, este debordantă. Simte milă şi îl primeşte căzând pe grumazul lui, adică îmbrăţişându-l tot, acoperindu-l cu toată fiinţa lui. Şi îl sărută. Nu aşteaptă să fie sărutat. Face el tot ceea ce ar fi fost cumva firesc să facă fiul. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că „tatăl n-a pomenit nimic despre rătăcirea lui, ci l-a primit cu braţele deschise. De ce? Pentru că el era tată al lui, iar nu judecător. De aceea, el a poruncit să se facă sărbătoare de bucurie şi ospăţ, şi toată casa să serbeze şi să se veselească. Păcatul oare se răsplăteşte aşa? Nu, nu păcatul, ci reîntoarcerea; nu călcarea de lege, ci îndreptarea.”
Fiul nu apucă să îşi rostească întregul gând ci doar „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.” Cel pe care îl părăsise ca şi cum nu ar mai fi trăit era din nou numit tată. Smerenia şi pocăinţa călcaseră în picioare mândria juvenilă şi iluzia libertății - libertinaj. Iar tatăl îl opreşte din exprimarea recunoaşterii greşelii simţindu-l îndreptat. Dacă atunci când fiul a plecat, tatăl i-a oferit acestuia partea de avere, fără ca să aştepte de la el buna ei chivernisire şi înmulţire, acum se arată el însuşi cu adevărat risipitor, oferindu-i haina cea dintâi, inel şi încălţăminte. Îl repune pe fiu în demnitatea de moştenitor cu toate atributele cuvenite. Haina şi inelul înseamnă conferirea de autoritate (cf. 1 Macabei 6: 15), iar încălţămintea reprezenta un lux în Orient, fiind purtată de oamenii liberi. Aşadar avem toate semnele evidente ale reabilitării fiului de la starea de slugă la cea de fiu. Apoi tatăl face un gest care la prima citire a textului poate fi trecut în derizoriu: taie viţelul cel îngrăşat. Jertfa de mulțumire a tatălui, vițelul cel îngrășat este un punct cheie în această pericopă evanghelică. Evanghelia lucanică porneşte cu arhiereul Zaharia, tămâind în templul lui Dumnezeu. Vițelul cel îngrășat era, astfel, deja gata să fie jertfit pentru aflarea fiului cel tânăr ne spune Sfântul Irineu al Lyonului. Vițelul reprezintă victima sacrificială prin excelenţă, iar autorul Evangheliei acordă o importanţă deosebită aspectelor sacerdotale din activitatea Domnului Iisus Hristos, respectiv jertfei de Sine răscumpărătoare a Mântuitorului. În această parabolă regăsim una dintre cele mai cunoscute valorificări ale motivului sacrificării vițelului îngrăşat, cu ocazia unui ospăţ care celebrează revenirea în sine, pocăinţa, împăcarea şi refacerea unităţii. Tatăl nu-şi închipuia sfârşitul fără întoarcerea acasă a fiului risipit prin lumi. Dacă viţelul de jertfă pentru răscumpărarea păcatelor a fost tăiat şi preparat pentru o masă ceremonială, este evident că tatăl pune pe seama întoarcerii fiului acasă primirea iertării lui Dumnezeu pentru păcatul care l-a smerit prin pierderea temporară a fiului. Tatăl avea conştiinţa iubirii iertătoare a lui Dumnezeu. Din acest motiv şi el răspunde cu dragoste şi nu cu pedeapsă sau indiferenţă.
Fiul cel mic este numit risipitor, chiar dacă el a fost astfel doar un timp. La fel de bine îl putem numi şi fiul aflat, mai ales dacă privim contextul pildei. În începutul capitolul al 15-lea al evangheliei lucanice, Iisus intră sub acuzaţia fariseilor şi cărturarilor că îi primea la Sine pe vameşi şi pe păcătoşi. Textul biblic grecesc îl numeşte pe fiu „asotos”, adică fiul ce nu mai poate fi salvat/mântuit niciodată, fiul pierdut pentru totdeauna. Tatăl nu porneşte în căutarea fiului, dar stă în aşteptarea lui, mereu gata să-l revadă acasă, să-l îmbrăţişeze din nou. Iisus le spune de fapt celor prezenţi că Dumnezeu nu se raportează la oameni ca la robi, ci ca la fii. Iisus vine să dea nuanţă legislaţiei iudaice, dând alt sens raportului dintre Dumnezeu şi oameni, unul familial. Pentru a oferi un răspuns cârtelilor, Iisus le spune fariseilor şi cărturarilor trei pilde: cea cu oaia pierdută (Luca 15: 4-7), cea cu drahma pierdută (Luca 15: 8-10) şi cea a fiului pierdut sau risipitor (Luca 15: 11-32), evidenţiind bucuria lui Dumnezeu de a se întâlni cu acei păcătoşi care doresc îndreptarea, aşa cum s-a bucurat păstorul de oaia pierdută şi aflată, femeia sărmană de drahma pierdută şi aflată şi tatăl de fiul pierdut şi aflat. În acest moment, bucuria casnicilor se propagă în realitatea bucuriei noastră din noaptea de Înviere, când auzim rostindu-se cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Pentru aceasta, intrați toți întru bucuria Domnului nostru; și cei dintâi, și cei de al doilea, luați plata. Bogații și săracii împreună bucurați-vă. Cei ce v-ați înfrânat și cei leneși, cinstiți ziua. Cei ce ați postit și cei ce n-ați postit, veseliți-vă astăzi. Masa este plină, ospătați-vă toți. Vițelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustați toți din ospățul credinței; împărtășiți-vă toți din bogăția bunătății. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăția cea de obște.”
Şi totuşi cine era personajul care îi închipuia pe cărturari şi farisei? Fiul cel mare. Cel care rămâne în slujba tatălui, dar care se revoltă acum când rânduiala tatălui se schimbă. Acelaşi tată care nu i-a oferit din avere măcar un ied să fie preparat la o masă pentru el şi prietenii lui. Dacă în mintea sa, fratele cel tânăr era un risipitor, în momentul în care renegatul se întoarce acasă, tatăl devine risipitor. Pentru fiul cel mare, fratele cel mic rămăsese doar un fost asociat la averea familiei. Dacă fiul cel mic a cheltuit banii proveniţi din vânzarea bunurilor familiale, cel mare a risipit iubirea tatălui. Nu a înţeles că tot ce era al tatălui era şi al său, fiindcă nu îndrăznise să aibă măcar un gest de preluare a responsabilităţilor în propriile mâini. Se raporta la tatăl său ca la un angajator, care îi oferea un venit în prezent şi îi o moştenire viitoare.
Interesant devine faptul că fiul cel mic, risipitorul, câștigă lupta pe care mai întâi o pierde, iar fiul cel mare, neroditorul, pierde lupta prin neprezentare și prin nepriceperea faptului că există o luptă care trebuie dusă. Constantin Noica spunea că „toată viaţa noastră morală încape aci: între fiul risipitor şi fratele lui. Ne pierdem şi ne căim; sau ne păstrăm şi ne împietrim inima”.
Tatăl, prin consecvenţa invitaţiei la masa veseliei, îi spune fiului cel mare că s-a schimbat şi el pe sine. Nu mai contau hotărârile rigide şi autoritatea sufocantă, pentru că ele i-au îndepărtat copiii. Pe cel plecat l-a reprimit, „mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (v. 32), iar pe cel ascultător îl dorea în continuare în demnitatea lui de întâi născut. Reprimirea fiului tânăr nu ştirbea cu nimic drepturile celui mare. Poate doar mândria şi lipsa curajului.
Nu ştim cum s-a finalizat tensiunea. Nădăjduim că fiul cel mare a înţeles şi a acceptat. Deşi, dacă privim în continuare la ceea ce i S-a întâmplat lui Iisus, nu prea pare posibil.
Din aceste considerente şi fiindcă deseori regretăm trecutul şi deciziile bune pe care nu le-am luat, deşi am avut posibilitatea şi conştiinţa binelui, să ne aşezăm în minte cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul: „Suntem fii? Să ne grăbim către Tatăl! Să ne venim în fire și să ne grăbim către Tatăl. Brațele Lui sunt deschise și gata să ne primească.”
Avem nevoie să ne veselim și să ne bucurăm, fiindcă Dumnezeul nostru este al bucuriei, al milei, al iertării şi al dragostei. Dacă viaţa şi moartea sunt variabile, mila Lui este sigură. Din acest motiv avem datoria de a privi cu îngăduinţă la cel ce a greşit, arătându-i compasiunea şi dorinţa reintegrării lui în familie sau în Biserică şi dreptul de a ne veseli de îndreptarea lui. Altfel nu-I aparţinem Domnului, Cel care priveşte cu multă îngăduinţă către noi şi se bucură de întoarcerea noastră din rătăciri.
Cuvântul evanghelic de astăzi poate deveni o meditație zilnică sau măcar periodică, fiindcă metania, "metanoia" , este schimbarea cu pocăinţă a minţii şi a vieţii.
