Duminica lui Toma

Hristos a înviat!

Această duminică poartă numele unuia dintre Sfinţii Apostoli, pentru mărturia credinţei împlinite de raţiune unuia dintre ucenicii Mîntuitorului nostru Iisus Hristos.

Toma, numit Iuda Tomas în apocrife, Geamănul, de către evanghelistul Ioan, sau Mar de către actele Sinodului I Ecumenic, s-a născut în Paneada (Pansada) Galileei. A fost pescar, iar scrierile apocrife îl arată tâmplar pentru o vreme. Nu cunoaştem circumstanţele chemării sale la apostolat, dar îl întâlnim în listele Sfinţilor Apostoli (Matei 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 15; Fapte 1, 13). Este cunoscut pentru câteva dintre momentele cheie în care apare în preajma Mântuitorului, citat de evanghelişti: în Betania, la învierea lui Lazăr; în contextul celui dintâi cuvânt de despărţire al lui Hristos; în foişorul de sus, în a opta zi după Învierea Domnului. De asemenea îl reîntâlnim la Marea Tiberiadei la cea de a treia arătare a Domnului după Înviere cât şi în încăperea cea de sus din Ierusalim, după înălţarea la cer a lui Iisus. Conform Sfintei Tradiţii, Sfântul Toma şi-a împlinit apostolatul în zona Keralei, în India de azi. Conform unor tradiţii locale Toma a ajuns în Muziris, adică în Paravurul de Nord şi Kodungallor, în anul 52. Misiunea sa s-a încheiat cu martiriul în anul 72 în Myalpur, lângă Madras. Sinaxarul ne spune că a propovăduit către parţi, mideni, perşi, hircani, bactrii şi brahmani, până la cele mai de pe urmă părţi ale Indiei. Popoarele enunţate corespund teritoriilor actuale ale Iranului, Irakului, Afganistanului, Pakistanului şi Indiei. A ajuns probabil până în Sri Lanka.

Ne rămâne în minte pentru supranumele propus în multe scrieri teologice: Toma necredinciosul, deşi, prin atitudinea sa, el a devenit unul dintre martorii Învierii lui Hristos. Raţionamentul logic l-a adus la cunoaşterea adevărului Învierii. Nu doar Sfântul Apostol Toma a fost „necredincios” sau îndoielnic, ci mai mulţi alţii, unii chiar dintre cei apropiaţi Mântuitorului, dar care s-au convins la rândul lor de Înviere. Mai apoi au apărut ereziile predate şi preluate până în modernism de secte.[i]

Evanghelia Duminicii prezintă primele două arătări ale Domnului Iisus înviat către grupul ai restrâns al ucenicilor Săi, cei care au devenit martorii prin excelenţă ai Învierii Sale. După ce S-a arătat Mariei Magdalena (Ioan 20, 1, 10-18) şi tuturor femeilor mironosiţe (Matei 28, 1-10), apoi, pe drumul spre Emaus, la doi dintre ucenici (Luca 24, 13-33) şi, cândva, în cursul Duminicii Învierii, lui Petru (Luca 24, 34; I Corinteni 15, 5), evanghelia Duminicii acesteia (Ioan 20, 19-23) ne spune că Domnul s-a arătat în seara aceleiaşi Duminici, ucenicilor care erau adunaţi într-o casă din Ierusalim – probabil casa mamei viitorului Evanghelist Ioan Marcu (cf. Fapte 12, 12), încuiaţi, de frica iudeilor.[ii] În ambele contexte, ale întâlnirii lui Iisus – Mesia – Înviatul cu ucenicii, Hristos rosteşte „Pace vouă!” pentru a aşeza în sufletele şi mai ales în minţile prietenilor liniştea. El este cu adevărat înaintea lor. Nu ca un şef lăsat de izbelişte, ci ca Dumnezeu cel creator şi iubitor de om. Frica de moarte primeşte vindecare! Iar această transformare vine cu un dar de mare preţ şi cu o putere, pe care doar Dumnezeu o are, în Sine. Le arată ucenicilor noua menire, izvorâtă din planul lui Dumnezeu: trimiterea sau mandatarea de a merge în numele Lui, cu implicarea întreitei slujiri pe care El a săvârşit-o şi pe care o predă ucenicilor săi: învăţătorească, arhierească şi împărătească, fără a le minimaliza în Persoana Sa. Prin această afirmaţie înţelegem că ucenicii deveniţi apostoli prin primirea Sfântului Duh, au predat învăţătura, au slujit şi au uns arhierei şi preoţi în cetăţile cercetate şi au primit cununa Împărăţiei lui Dumnezeu. În această Duminică, evanghelistul Ioan ne dezvăluie că ucenicii, imediat după Înviere, au primit o mandatare a misiunii şi totodată pe Duhul Sfânt, cu implicaţia iertării păcatelor celor întâlniţi. (Ioan 20, 21-23). Nu trebuie uitat faptul că între vestirea păcii şi oferirea apostoliei Hristos le arată „mâinile şi coasta Sa”. (Ioan 20, 20). Aşadar ucenicii au primit confirmarea prezenţei lui Iisus cel omorât şi înviat. Deşi trupul acesta purtător al supliciilor, trecuse prin uşile încuiate. Trupul înduhovnicit, desăvârşit, a dezvăluit, prin voia lui Dumnezeu, mărturiile vieţii trecute[iii]. Interesant aspect pentru credinţa în învierea fiecăruia! Evanghelistul ne înştiinţează că Toma nu era acolo, la acel moment. Dar îl regăsim alăturat ucenicilor la cea de a doua arătare din foişor. Nu ştim, conform evangheliei, dacă Toma L-a atins pe Iisus. Evanghelia nu oferă un act al cercetării lui Toma la invitaţia lui Iisus: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios!” (Ioan 20, 27). Conform cărţii Penticostarul, care numeşte această zi „Duminica Antipasha în care prăznuim pipăirea coastei Domnului de către Sfântul Apostol Toma”, acesta alege să fie credincios şi îl atinge pe Iisus, în locul rănilor, după care vine confirmarea şi uimirea: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28). Toma a împlinit credinţa cu raţiunea, prin răspunsul lui Dumnezeu la gândul omului care Îl caută.

Cuvintele cheie din text: pacea, bucuria, trimiterea către lume, dezlegarea de păcate, aşteptarea omului care încearcă să-L cunoască pe Dumnezeu şi acceptarea lui Dumnezeu ca Domn indică paşii descoperirii sau apariţiei Bisericii. Toma devine prin expresia sa un mărturisitor şi teolog. Credinţa este un dar al lui Dumnezeu. Iar iertarea duce la înţelegere. Din acest motiv au primit ucenicii Duhul Sfânt, nu doar ca să ierte, ci şi ca să înţeleagă. Hristos vrea să ne bucurăm de El, prin oferirea din energiile necreate dar şi prin efort personal. Prin Toma învăţăm că a fi om de credinţă înseamnă să fii şi om de acţiune[iv]. La chemarea lui Iisus spre a se convinge de realitatea trupului Său supliciat, ucis şi înviat, Toma afirmă şi confirmă identitatea lui Hristos printr-o afirmaţie verdict: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28). Împlineşte astfel chemarea la adevăr a lui Iisus: „nu fi necredincios ci credincios.” (Ioan 20, 27).

De aceea expresia Domnului:  „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” are sens permanent, nu doar constatator. În această notă înţelegem şi mărturisirea autorului care ne aduce înainte, nu o slăbiciune a relatării incomplete a tuturor minunilor făcute de Iisus, ci o prezentare de sinteză ţintită pe înţelegerea temeiurilor credinţei: „acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.” (Ioan 20, 31). Aceste cuvinte ale Apostolului Ioan ne încredinţează că Evanghelia cuprinde tot ce este necesar a şti pentru mântuirea noastră. Citirea Sfintei Scripturi poate fi o chestiune de filologie, de istoria mentalităţilor, de istorie a faptelor, ci mai ales o chestiune de (bună)credinţă.[v]

Să ne fie viaţa Sfântului Toma un imbold de creştere duhovnicească iar mărturia lui o primire a păcii lui Iisus cel înviat în inimile noastre!