„Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”
Dragii mei,
Contextul capitolului al 14-lea al Evangheliei după Matei ni-L prezintă pe Mântuitorul Iisus Hristos mai întâi întristat de uciderea prietenului Ioan Botezătorul, apoi retras în pustiu, apoi în compania ucenicilor şi a mulţimii care număra cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Despre înmulţirea pâinilor şi a peştilor am aflat în duminica precedentă şi am înţeles, cu mintea, evidenţa puterii minunate a lui Iisus, şi, cu inima, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, în mod deosebit pentru cei care Îi urmează şi flămânzesc trupeşte pentru a se hrăni duhovniceşte din cuvintele Lui. Şi ce hrană îndestulătoare dă Domnul!
Pericopa evanghelică de azi (Matei 14, 22-34) începe cu un cuvânt greu de înţeles la prima vedere. Evanghelistul ne spune că Iisus i-a „silit” pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. De ce i-a silit?
Poate că principalul motiv a fost grija prea mare a ucenicilor pentru hrană. Ei îi spuseseră lui Iisus la înserat: „locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare” (Matei 14, 15). În atmosfera de vindecare a bolnavilor şi de propovăduire a împărăţiei cerurilor, în liniştea ascultării cuvintelor dumnezeieşti ucenicii vin cu problema obţinerii hranei. Deşi am văzut în alte părţi din scriptură că Iisus pune accent pe hrană, ca semn al revenirii la sănătate a trupului sau ca demonstraţie a nevoii de a se hrăni a trupului înviat (fiica lui Iair: Marcu 5, 43; Iisus după înviere: Luca 24, 43; Ioan 21, 4), acum evanghelistul Matei ne aşează înaintea unei tăceri monumentale. Faptul că întâi le-a vindecat bolnavii şi mai apoi le-a vorbit (Luca 9, 11), ne indică o stare de ascultare, de acceptare a vorbitorului, de asimilare, chiar de predare înaintea dulceţii cuvintelor dumnezeieşti. Mulţimea era toropită de căldura vocii lui Iisus. Iisus însă le-a răspuns: „N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce” (Matei 14, 16). Era momentul ca Domnul să arate printr-o nouă minune cât de importantă este comunicarea cu Dumnezeu în comparaţie cu o necesitate fizică. Vă întreb, pe cei care sunteţi familiari cu postul şi cu rugăciunea, cum vă simţiţi înaintea candelei şi a icoanei, într-o zi de înfrânare, atunci când îi aduceţi lui Dumnezeu slavă, mulţumire şi cerere? Era la acel moment o stare de postire, în care oamenii sorbeau şi gustau din hrana binecuvântării de a-L auzi pe Iisus.
Dar punând omul, ca făptură cuprinsă de păcat, înaintea ochilor, oare nu cumva Iisus îi trimisese dinaintea mulţimilor pentru a nu se mândri? Nu cumva i-a păzit Domnul de mândrie, smerindu-i cu ascultarea?
Ne mai spune evanghelistul că după ce ucenicii au plecat şi mulţimile au primit îngăduinţă să meargă în sate, Iisus se retrage în munte, să se roage. Singur. Fără ucenicii plecaţi pe mare, fără mulţimi, doar El Singur. Prefigurând Golgota. Între Gadara şi Ghenizaret, între momentele dezrobirii îndrăciţilor şi vindecările năpăstuiţilor. Grozavă luptă cu duhurile necurate! Cu ordinea lumii întoarsă de cel rău. Cu o mare cuprinsă de frământarea iadului ce se bucura de pierderea din lume a lui Ioan Botezătorul.
În acest timp al rugăciunii lui Iisus, ucenicii erau cu corabia în mijlocul mării, în mijlocul unei furtuni. Iisus vine la ei, pe mare, prin învolburare, la a patra strajă din noapte. Timpul nopţii era împărţit în patru: de la înserare până spre ora 21, apoi de la acest ceas până la miezul nopţii, a treia parte sau strajă era la din ora 24 până la cântatul cocoşului, în jurul orei 3 dimineaţa, iar ultima parte se întindea până la răsărit. De ce se numesc cele patru părţi straje? Fiindcă acest cuvânt „strajă” semnifică, printre altele, fiecare dintre cele patru unități de timp în care se împărțea noaptea (potrivit cu schimbarea străjerilor), deci acel interval de timp cât făcea de gardă un ostaș. Conform dicţionarelor explicative straja semnifică şi vama prin care se presupune că trece sufletul mortului, înainte de a ajunge în fața judecății.
Iisus vine aşadar înspre dimineaţă la ucenicii care se luptaseră câteva ore cu marea agitată. Vâsliseră conform informaţiei din evanghelia după Ioan cam 30 de stadii, deci vreo 5,5 km din cei 9 câţi avea marea Tiberiadei. În această agitaţie văd pe cineva venind către ei. Călcând pe apă. Liniştind neliniştea. E limpede că starea de nelinişte accentuată a ucenicilor a fost încărcată de o stare de frică. Altfel nu ar fi strigat arătării, nălucii, pe care abia o desluşeau. În marea învolburată a acestei vieţi şi noi strigăm adesea după Cel Care ne ghidează, şi pe Care, pentru necredinţa noastră, sau datorită ispitirii, nu Îl mai avem Luminător. Şi ei, ca şi noi, aşteptau vocea Ghidului. Care a şi venit, cu o linişte absolută, care repune în firesc orice viaţă, orice trăire: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi” (Matei 14, 27). Nu i-a mustrat, nu i-a calmat doar cu asigurarea identităţii, le-a oferit, ca îndemn, curajul. Cât de mult ne-a lipsit nouă curajul, când marea învolburată ne-a izbit furioasă de malurile Paştilor la care nu am putut fi prezenţi!
Le spune: „Îndrăzniţi!”. Cred că aici este una dintre cheile prezenţei lui Hristos în vieţile noastre. „Îndrăzniţi!”. Nu singuri, mândri sau, dimpotrivă, deznădăjduiţi, ci acest curaj să vină din inimă către Iisus. Altă dată Iisus avea să le spună ucenicilor: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. (Ioan 16, 33), vestindu-le cele ce aveau să le trăiască după Îniverea Lui”. Un proverb francez spune: „Certains disent que je n'ai même pas de cœur”. Unii oameni spun că sunt fără inimă. Iar altul: „Il n'y a pas de courage sans peur”. Nu poți avea curaj, fără teamă. În această prezenţă activă a inimii vine Iisus să umple golul cu dumnezeirea Sa dătătoare de pace. În mintea omului înfricoşat se nasc idei, întrebări, dorinţa de a reacţiona. Din acest motiv Petru, cel mai în măsură să vorbească, dintre ucenici, cel perceput datorită vârstei, ca lider al grupului, cercetează glasul Celui Ce îi strigă şi răspunde: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă” (Matei 14, 28). Imposibilul se cere a fi făcut posibil. Şi imediat se aude răspunsul, monumental: „Vino!” (Matei 14, 29). În vâltoarea mării să fiu nevoit să cobor din barcă şi să merg pe apă! Poveste, nu? De neimaginat, nu? În înţelepciunea lui Petru se ivise ideea că doar Iisus putea face o asemenea minune. El, care îi vindecase nu demult soacra, Cel care făcuse mai adineauri minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor. Evanghelistul Matei, cu acurateţea detaliilor unui regizor de film de suspans, ne mărturiseşte că Petru a avut curajul, îndrăzneala de a asculta vocea nălucii. Poate că nici Petru nu a fost deplin convins că vocea Îi aparţinea lui Hristos, deşi Îl auzise nu demult potolind marea, când au trecut din Capernanum în ţinutul Gherghesenilor, unde a vindecat pe cei doi posedaţi din marginea cetăţii. Atunci au strigat ucenicii: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim” (Matei 8, 28). Şi Iisus le-a împlinit dorinţa. Acum, aceeaşi voce vine să le vorbească şi să-i elibereze de năpastă. În curajul lui Petru stă din nou vocea ucenicilor care ar fi strigat din nou „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim”. Doar că ea vine în cererea disperată a lui Petru, cel deznădăjduit şi afundat în valuri care îi strigă lui Iisus: „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30). Pentru prima dată, Iisus îl numeşte pe Petru „puţin credincios”, mustrându-l: „pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31). Nu avem nici un răspuns din partea ucenicului. Din frică, din uimire, din ruşine, din cine ştie ce motiv. Ca şi mai înainte. Vântul se opreşte. Marea ascultă de Stăpânul ei. Ca de fiecare dată. Marea această hierofanie, creaţie a lui Dumnezeu (Facere 1, 10) îşi are ciudăţeniile ei. Ea, spune proorocul, se supune doar lui Dumnezeu (Ieremia 31, 35).
Finalul pericopei aduce în prim plan o nouă premieră. Ucenicii I se închină lui Iisus zicând: „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14, 33). Îl recunosc pentru întâia oară ca fiind Mesia. În textul paralel din evanghelia după Marcu, aflăm că ucenicii erau peste măsură de uimiţi în sinea lor, fiindcă nu pricepuseră nimic de la minunea pâinilor, deoarece inima lor era învârtoşată (Marcu 6, 51-52). Din nou minunea „servită” lor îi luminase, deodată cu zorii dimineţii.
Deşi fragmentul propus de Biserică se termină aici, cu sosirea lor în pământul Ghenizaretului, trebuie amintit că din textul complet al capitolului al 14-lea al evanghelie după Matei, Îl vedem pe Iisus continuând binefacerile, vindecând pe toţi bolnavii, unii dintre aceştia primind ajutor numai prin atingerea de marginea veşmintelor Sale (Matei 14, 36).
Hristos vindecă mereu, dincolo de statistici, dincolo de frici, dincolo de înţelegere. El este mereu preocupat de om, nu de grafice, de soluţii, de confruntări ideologice. Iubeşte omul şi îl ridică din neputinţa lui. Din acest motiv şi noi, oamenii, înţelegem încercările şi suferinţele, care vin adesea pentru neputinţa de a înţelege sau lipsa de a asculta indicaţiile lui Dumnezeu. Am văzut cum în privirea directă către Dumnezeu, Petru a călcat cu paşii marea. Nu a contat pentru câteva clipe furtuna, cu siguranţă pentru un experimentat înotător precum Petru, marea nu avea secrete, dar frica ne arată pe de o parte puterea vântului şi furia mării, pe de altă parte puterea credinţei şi curajul de a merge către Dumnezeu. Ca de fiecare dată, şi în evanghelia de astăzi, am vorbit despre alegerea urmării lui Dumnezeu.
Cum facem aceasta? Ascultând, repetând în minte şi cu buzele, cuvintele Mântuitorului care ne spun: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).
Amin!
