Duminica a patra după Paști: vindecarea slăbănogului de la Vitezda

Predici Mai 10, 2020

Contrastul tabloului acestei minunate relatări a Sfântului Evanghelist Ioan este redat de Sâmbăta Legii Vechi şi Duminica Legii Noi. Apa Vitezdei e legea nedeplină a Vechiului Testament, iar Hristos este Legea cea Nouă care completează, împlineşte, cu iubirea. La Vitezda se curăţeau animalele de jertfă, iar Hristos vine să cureţe lumea pentru Jertfă. E în tulburarea apei deja tulburarea cetăţii care Îl va vedea pe Iisus adus ca un Miel spre junghiere.

Hristos a înviat!

Suntem în duminica a patra după Paști. Numerotăm cu a patra, fiindcă Învierea Domnului este evenimentul de care ne legăm în această perioadă a Penticostarului. Din punctul de vedere al lecturilor biblice, anul liturgic începe la Paști - praznicul praznicelor - și exprimă o dogmă de bază a creștinismului: credința în Învierea Domnului.

Suntem față către față cu Iisus, urcat din Galileea în Ierusalim. Evanghelistul Ioan ne spune că era o sărbătoare a iudeilor, pe care Sfântul Chiril al Alexandriei o identifică cu sărbătoarea Corturilor sau a Cincizecimii (care amintea de primirea Legii de către Moise, pe Muntele Sinai).

După vindecarea fiului slujitorului regesc din Capernaum, în Cana Galileii, Iisus vine în cetatea păcii. Ne spune evanghelistul despre scăldătoarea Vitezda, vecină cu Poarta oilor. Pentru cei ce au avut binecuvântarea de a fi fost la Ierusalim, cunoaşteţi amplasamentul: de la biserica „Sfântul Ştefan” se urcă spre cetate, şi după intrarea prin Poarta Leilor, sau a Sfântului Ştefan, se trece pe lângă fortăreaţa Antonia, reşedinţa lui Irod. Vitezda e foarte aproape de casa Maicii Domnului, pe care s-a construit Biserica Sfânta Ana. Iisus era familiar cu aceste locuri, în care crescuse, iar locaţia taumaturgică – scăldătoarea – fusese, după o tradiţie arabă creştină, în grija bunicului lui Iisus, Dreptul Ioachim.

Evanghelistul ne spune că această scăldătoare, această baie publică, avea cinci pridvoare. Ca să ne facem o imagine mai desluşită apelăm la prezentarea Preasfinţitului Calinic Botoşăneanul care ne spune: avea cinci porticuri (coloane acoperite) şi o formă rectangulară (200 picioare înălţime, 350 picioare lungime şi până la 8 metri adâncime; ca unitate de măsură, piciorul echivala cu 0,32 metri).

Această Casă a Bunătăţii sau a Milei, după cum se traduce numele Betezda – Beth hesda, devine în contextul credinţei noastre o cristelniţă a Botezului. Haideţi să vedem şi cum. Locul era împânzit de oameni suferinzi, care avea această speranţă, că odată ce apa era tulburată de un înger al Domnului aceasta devenea izbăvitoare, eliberatoare, transformatoare, reparatoare infirmităţii lor. Totul depindea de putinţa de a fi primul în apa tulburată de înger. Dar cristelniţă devine această scăldătoare unui anonim aflat în suferinţă de 38 de ani. Cumplit timp. Pare o condamnare la grea închisoare, ceea ce mă duce la sentinţele întemniţaţilor din perioada comunistă din ţara noastră. Pentru unii, închisoarea a devenit cristelniţă. Dar nu despre ei vorbim acum. Iisus copilărise lângă Vitezda şi cred că îl văzuse de multe ori pe acest bolnav. Îl cunoştea şi cu siguranţă îi ştia şi motivul bolii. Ca om, auzise despre el multe de la locuitorii cetăţii. Ca Dumnezeu îi cunoştea starea sufletească. Nu aflăm ce păcate făcuse. Este interesant să citim printre rândurile pericopei evanghelice şi să extragem doar dialogul dintre Iisus şi bolnav:

- Voieşti să te faci sănătos?

- Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.

- Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!

Primul gând care îmi vine în minte este acela că omul evită răspunsul, deşi acesta poate fi subînţeles. Voia sau nu voia să se facă sănătos? Era cunoscut tuturor în cetate, ne e limpede că cineva îl ducea şi aducea la scăldătoare, de vreme ce era ţintuit patului. Era singur totuşi, nu avea om care să-l arunce în apa tulburată pentru a primi vindecarea. Era pierzătorul de serviciu al concursului de intrat în apă. Cei 38 de ani de boală spun multe. Arată o mare durere, dar şi o cumplită însingurare. Evitarea răspunsului deschis la întrebarea lui Iisus arată o stare de încordare sufletească deosebită. Vorbele slăbănogului au un ecou al neîncrederii, al frustrării, al umilinţei neacceptate.

Hristos îi propune o altfel de tulburare, a apelor sufleteşti, de această dată. O tulburare a conştiinţei omului singur şi însingurat care nu doar că nu mai are nădejde, ci desconsideră orice posibil ajutor. Răspunsul „nu am om” îl arată mâhnit, consternat în faţa neputinţei lui şi a lipsei de dragoste a celor din jur. Omul acesta trăia într-o lume ca a noastră sau poate mai rea decât a noastră. Din diferite motive şi motivaţii, mulţi dintre infirmii cotidieni primesc ajutor. El nu primise de la nimeni ajutorul final: aruncarea în scăldătoare. Pentru aceasta venise Iisus la Vitezda: să devină om pentru slăbănog. În mintea bolnavului nimeni nu mai era om pentru el. Hristos ştie, vede, simte că păcatul îi înnegrise sufletul, iar suferinţa îi atrofiase simţămintele inimii. Îi rosteşte vindecarea ca pe un verdict! Doar că nu la pedeapsă, ci la iertare. Vindecatul merge cu patul după sine, ca mărturie a eliberării sale din boală, prin cetate, în acea zi a Sabatului. Provoacă indignarea iudeilor care îi amintesc de prescripţiile Legii mozaice. Din acest moment pornesc două scenarii, pe care mintea le poate face.

Am urmărit răspunsul dat iudeilor, care scuză umblarea lui prin cetate prin cuvintele Acelui care îl vindecase. Hristos îi spusese să se scoale, să-şi ia patul şi să umble. Vindecatul omite „scularea”, ridicarea, invitaţia lui Iisus la înălţarea către Dumnezeu. Omul, vindecat, rămăsese sufleteşte în starea de dinainte. Motivez aceasta cu faptul că nici măcar nu întrebase pe Cel care îi propusese vindecarea Cine este, cum Se numeşte. Nu îşi depăşise neîncrederea. Atunci de ce am afirmat mai înainte că Vitezda este cristelniţă a Botezului? Fiindcă el a primit cu adevărat o nouă viaţă, a fost restaurat, repus în comunitate şi în relaţia cu lumea. Câţi dintre cei botezaţi au acelaşi comportament, ne-o arată istoria. Nu toţi cei care au primit haina luminoasă au devenit ei înşişi lumină.

Pe de altă parte vindecatul rosteşte cu omisiune tocmai pentru că el era mărturia vindecării, nu prin afundarea în apa spălării animalelor pentru jertfă, fiindcă acolo se pregăteau pentru ritualul de la templu, ci prin Omul mai presus de îngerul care tulbura apa. Hristos e şi apa şi îngerul şi omul binefăcător.

Cuvintele evanghelistului motivează necunoaşterea prin plecarea discretă a lui Iisus din locul vindecării. Iisus nu alesese niciodată spectacularul pentru vestirea Evangheliei şi pentru binele făcut oamenilor. De cele mai multe ori le spune beneficiarilor să nu spună ceva sau să nu-I rostească numele.

Vindecatul merge la templu. Nu ştia cine este Vindecătorul, dar avea un simț, unul pe care doar suferința sau infirmitatea îl dezvoltă. Acest om nu era străin de credință, deși era un însingurat. Din acest motiv Iisus îl găsește la templu. Acesta găsește drumul spre templu, care era atât de aproape de Vitezda, după cum și noi găsim imediat biserica după micile sau marile noastre vindecări.

Sunt de mare preţ, pentru înţelegerea relatării biblice de astăzi, cuvintele lui Iisus şi urmarea lor. Finalul pericopei îl arată pe Iisus rostind: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.” La acest îndemn, slăbănogul se întoarce la iudei şi le oferă răspuns la întrebarea de mai înainte de sosirea la templu: Iisus este numele! El, vindecatul, avea acoperire pentru bucuria vindecării lui în zi de Sabat: Iisus îi spusese.

Scenariile se despart. Le oferă iudeilor răspuns fiindcă avea curajul mărturisirii sau le oferă un nou motiv să Îl prigonească şi să Îl omoare pe Iisus. Vă propun să credem în bunacredinţă a vindecatului. Şovăiala din vorbele lui arată pentru sceptici nepregătirea lui pentru primirea vindecării, chiar şi după 38 de ani. Dar privind către Iisus, Cel care vindecă şi restaurează, credem că a săvârşit ceea ce nimeni nu putea săvârşi, la Vitezda: a dat sănătate trupului şi iertare sufletului acestui paralitic.

Mitropolitul Antonie Plămădeală aduce şi alte înţelesuri în prim plan, pornind de la faptul că la Vitezda se petrecea o nedreptate. Se vindecau tocmai cei mai puţin bolnavi, cei mai în putere, care reuşeau s-o ia înaintea celor mai slabi. Va fi avut Mântuitorul şi acest lucru în vedere. Cu o economie de cuvinte caracteristică tuturor evangheliştilor, fără nici o altă introducere şi fără să-şi motiveze intervenţia, Iisus i s-a adresat: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”. Şi omul s-a ridicat şi s-a făcut dintr-o dată sănătos. Putem să ne imaginăm ce se va fi întâmplat în momentul acela. Omul va fi strigat de bucurie, va fi anunţat pe toată lumea că, uite, s-a făcut sănătos, dintr-o dată, prin simpla spusă a acestui necunos­cut. Mulţi vor fi asaltat pe Iisus să-i vindece şi pe dânşii. Omul vin­decat, ca să scape de îmbulzeală, a plecat repede şi bucuros. Şi tot aşa a făcut şi Iisus.

Minunea se săvârşise într-o zi de sâmbătă, când evreii nu au voie să facă absolut nimic. Omul se va fi lăudat pretutindeni, strigându-şi bucuria. El nu ştia că fariseii şi cărturarii căutau să-I găsească lui Iisus vinovăţie în legătură cu tot ceea ce făcea. Ca să-l timoreze şi să-l câştige martor împotriva celui care îl vindecase, l-au acuzat, mai întâi chiar pe el: „E sâmbătă, nu se cădea să-ţi iei patul”. Aceasta însemna săvârşirea unei lucrări. El a răspuns simplu: „Cel ce M-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ţi patul tău şi mergi”. Cu alte cuvinte: „Dacă m-a putut face sănătos, înseamnă că avea putere să dezlege şi sâmbăta”.

Reţinem şi alt lucru din istoria acestui slăbănog. Reţinem speranţa lui. E foarte interesant. Deşi de atâţia ani nu reuşea să ajungă primul în apă, totuşi nu-şi pier­duse speranţa. Venea mereu acolo. Spera că într-o zi se va întâmpla ceva. Avea el o credinţă într-o minune, o credinţă puternică. Şi iată că într-o zi Cineva a venit. Şi a venit anume pentru el. Şi vă rog să remarcaţi: nu l-a aruncat în scăldătoare. N-a mai fost nevoie. N-a mai fost necesară așteptarea îngerului. Cineva i-a zis doar: „Ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă”. Pentru că cel care a venit era Dumnezeu. Dumnezeu care poate rezolva şi altfel lucrurile, decât pe căile pe care credem noi că se pot rezolva.

Contrastul tabloului acestei minunate relatări a Sfântului Evanghelist Ioan este redat de Sâmbăta Legii Vechi şi Duminica Legii Noi. Apa Vitezdei e legea nedeplină a Vechiului Testament, iar Hristos este Legea cea Nouă care completează, împlineşte, cu iubirea. La Vitezda se curăţeau animalele de jertfă, iar Hristos vine să cureţe lumea pentru Jertfă. E în tulburarea apei deja tulburarea cetăţii care Îl va vedea pe Iisus adus ca un Miel spre junghiere.

Suntem şi noi acum într-un moment de tulburare a apei. E mai mult decât necesar să luăm aminte la noi şi să nu mai greşim. Dumnezeu ne iartă, ne vindecă, ne reaşează, ne reconfirmă în planul Său de mântuire. Dar noi vrem?