Dă-ne, Doamne, această Apă ca să nu mai însetăm! Dă-ne, Doamne, această pâine a vieţii ca să nu mai flămânzim! Dă-ne, Doamne, râvna mărturisitoare a Sfintei Fotini, pentru ca să ne sfinţim prin întâlnirea cu Tine, primind de la Tine apa cea vie ca să nu mai însetăm niciodată, ci să se facă în noi izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică, aşa cum Tu ne-ai promis!
Hristos a înviat!
Evanghelia din cea de-a cincea Duminică după Paști, numită „a samarinencei”, reprezintă unul dintre cele înălţătoare dialoguri pe care le-a avut Mântuitorul Iisus Hristos cu cineva. Este un dialog de mare frumuseţe şi de adâncă înţelepciune, un dialog între Cer şi pământ, între Dumnezeu şi om. Femeia păcătoasă Îl întâlneşte pe Cel fără de păcat. La fântâna lui Iacov s-au întâlnit doi însetaţi: Dumnezeu şi omul. La ambii e o sete cumplită, fizică dar şi spirituală: Hristos – Omul însetează ca un călător ostenit, Hristos – Dumnezeu însetează după iubirea şi desăvârşirea omului, căci iubirea nu poate fi deplină decât în omul desăvârşit, iar omul însetează după Dumnezeu ca Izvor al vieţii sale.
Mântuitorul Iisus Hristos, obosit de călătorie, întristat de împietrirea inimilor fariseilor şi de formalismul rigid al rigorilor Legii Vechi răstălmăcite, părăseşte Iudeea şi se îndreaptă spre Galileea, trecând prin Samaria. Unul dintre popasurile sale este în cetatea Sihar sau Sichem, în vecinătatea locului pe care Iacov l-a dat în stăpânire fiului său, Iosif. În timp ce Mântuitorul se oprise spre odihnă lângă fântâna lui Iacov, a venit o femeie care dorea să scoată apă. Când Mântuitorul o vede, îi spune: „Dă-mi să beau”. Astfel începe dialogul lor. Femeia rămâne contrariată: „Cum, Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?”
Trebuie spus că între iudei şi samarineni era o veche dispută. Evreii îi dispreţuiau pe samarineni, socotindu-i spurcaţi şi blestemaţi pentru că, în urma invaziei asiro-babiloniene, în timpul împăratului Salmansar, israeliţii din regatul de nord s-au amestecat cu populaţiile păgâne aduse aici şi şi-au contaminat rânduielile religioase, ba chiar şi-au înălţat un nou altar, pe muntele Garizim. Samarinenii se închinau lui Iahve, dar şi unor idoli, desconsiderând astfel primele două porunci ale Decalogului. Un dicton răspândit printre iudei, pe care îl găsim în Talmud, afirma că o bucată de pâine dată de un samarinean e mai necurată decât carnea de porc. Mântuitorul n-a ţinut cont de această mentalitate a iudeilor şi nu a ocolit Samaria, vrând să arate că, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, a venit pentru toţi oamenii, din toate timpurile şi din toate locurile, aşa cum avea să spună Sfântul Apostol Pavel, şi anume că Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4).
Dialogul între Hristos şi femeia samarineancă este unul aprig, în care se înfruntă două forţe. Hristos are de înfruntat o fiinţă puternică, înzestrată cu inteligenţă, o femeie mândră, ironică, arţăgoasă, după cum o arată replicile dialogului. Hristos intră în dialog cu ea, scoţându-o din anonimatul păcatului, dar şi din anonimatul social, căci Evangheliile şi toate cărţile de exegeză biblică o pomenesc, făcând-o poate la fel de celebră precum marii cuceritori ai lumii.
Domnul Iisus vorbeşte despre „apa cea vie”, din care oricine bea nu mai însetează în veac. Această apă vie este cuvântul Său şi harul Duhului Sfânt pe care avea să-l reverse peste noi din umanitatea Sa sfinţită şi îndumnezeită prin Jertfă şi Înviere. Aceasta este apa după care însetează sufletul nostru şi fără de care nu ar putea trăi bucuria vieţii veşnice. Femeia samarineancă cere această apă. La început nu-l cunoaşte pe călătorul de la fântână, nu ştie nici despre ce apă îi vorbeşte acesta. Dar ştie un singur lucru: că doreşte o apă adevărată care să-i astâmpere setea. Ştie că are nevoie de Dumnezeu, de iertarea Sa, de harul Său. Ea putea spune ca David: „Păcatul meu este înaintea mea pururi” (Ps. 50, 4). Şi tot ca David ea înseta după Duhul cel Sfânt. Deci „apa cea vie” este izvorul care curge din stânca Golgotei, este jertfa cea mare şi sfântă de pe Cruce. Samarineanca a aflat „apa cea vie” stând de vorbă cu Hristos. Şi noi o putem afla stând de vorbă cu Dumnezeu prin rugăciune.
Din momentul în care ea cere „apa cea vie”, Mântuitorul începe să I se descopere femeii într-un mod metodic, ca un pedagog desăvârşit. O trimite să-l cheme pe bărbatul ei, dar la răspunsul că nu are bărbat, îi dezvăluie ceea ce numai ea şi cei din anturajul ei ştiau, că trăia în concubinaj: „Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus” (Ioan 4, 17-18). În urma unei astfel de dezvăluiri, femeia nu poate decât să exclame: „Doamne, Tu eşti proroc”. Simţind bunătatea şi atotcunoaşterea Domnului, îi adresează o întrebare care o frământa de mult timp, din punct de vedere religios: unde este locul adevărat de închinare? În Ierusalim, la Templu, cum pretind iudeii, sau pe Muntele Garizim, cum zis samarinenii? Dialogul ia o întorsătură neaşteptată. Când Iisus îi vorbeşte îi vorbeşte despre eşecurile ei matrimoniale, femeia nu-i cere o binecuvântare pentru a avea o căsnicie fericită, binecuvântare cu putere pe care i-o putea da un proroc. Ea cere de la Iisus o lămurire despre cum să se roage. Iată ce preocupări avea această femeie! Întrebarea ei arată ce fel de inimă avea!
Răspunsul lui Iisus la frământarea femeii, care era a unei întregi comunităţi, nu poate fi decât dumnezeiesc, răscolitor pentru conştiinţa oricui: „Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” De fapt aici a vrut să ajungă Iisus, venind în căutarea şi pentru mântuirea celui pierdut (Luca 19, 10): să-i reactiveze femeii speranţa mesianică, dorul după ziua mântuirii pe care, în iubirea Sa nemărginită, Dumnezeu a promis-o omului îndată după cădere, prin vestirea Răscumpărătorului (Facere 3, 15). După modul cum a fost coordonat dialogul, Mântuitorul aştepta acum această afirmaţie: „Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos, când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (Ioan 4, 25-26). Evanghelia acestei duminici este ca un Tabor. Dacă pe munte Hristos se descoperă în slava Sa celor trei ucenici – Petru, Iacov şi Ioan -, la fântâna patriarhului Iacov, El se descoperă samarinencei ca fiind Mesia.
Evanghelia de azi ne arată smerenia lui Dumnezeu: I-a fost sete şi a cerut apă de la om, şi încă de la ce om: o femeie desfrânată. El, ca Dumnezeu nu apelează la puterea Lui pentru Sine. El apelează la puterea dumnezeiască atunci când Se oferă oamenilor, când le dă „apa cea vie”, spre mântuire, căci Dumnezeu este însetat de mântuirea omului. Deci să ne fie şi nouă pildă smerenia şi dăruirea divină în relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii.
De asemenea această pericopă evanghelică ne atrage atenţia asupra unui risc major, acela de a ne amăgi că suntem pe calea mântuirii, aflându-te de fapt, în cea mai grea rătăcire. Nu este destul să te închini, trebuie să ştii şi cui te închini. Erau pline cetăţile antice de temple şi de altare însă speranţă de mântuire nu exista până când nu a venit Fiul Omului „să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10).
Apoi, luând ca exemplu pe femeia samarineancă, trebuie să-L vestim şi noi lumii pe Hristos. Când samarineanca a descoperit în Iisus pe Mesia, ea a alergat în cetate vestind concetăţenilor: „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul?” (Ioan 4, 29). Prin cuvânt şi faptă, toţi creştinii sunt chemaţi să fie misionari, să aducă şi pe alţii la Hristos. Femeia samarineancă s-a vindecat de afectivitatea dezordonată şi s-a umplut de iubire adevărată, sfinţitoare. De acum încolo, inima ei va bate doar pentru Hristos Mântuitorul, iar după Jertfa şi Învierea Sa, a devenit una dintre cele mai înflăcărate misionare, primind la botez numele de Fotinia (greacă: Photini; slavonă: Svetlana – vestitoarea Luminii) şi mărturisindu-L pe Hristos cu preţul vieţii. Mărturisitori au fost şi locuitorii Sichemului: „Acum credem nu numai pentru cuvântul femeii ci noi înşine am văzut şi ştim că Acesta este Hristosul.” (Ioan 4, 42).
Închei acest cuvânt cu o rugăciune: „Dă-ne, Doamne, această Apă ca să nu mai însetăm! Dă-ne, Doamne, această pâine a vieţii ca să nu mai flămânzim! Dă-ne, Doamne, râvna mărturisitoare a Sfintei Fotini, pentru ca să ne sfinţim prin întâlnirea cu Tine, primind de la Tine apa cea vie ca să nu mai însetăm niciodată, ci să se facă în noi izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică, aşa cum Tu ne-ai promis! Rămâi cu noi, Doamne, Iisuse, şi Te rugăm aşa cum Te-au rugat odinioară Luca şi Cleopa în drum spre Emaus: Rămâi cu noi ca să ne împărtăşim din Tine în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale! Amin!”
