Zaheu, trădătorul, renegatul, avea o sămânţă a milosteniei zidită în suflet şi un gând de eliberare, dintr-o stare care nu îl mulţumea. Urcușul în sicomor devine unul iniţiatic. Iisus este motiv, sicomorul devine scară, iar mai departe, când Iisus devine scop, sicomorul este mijloc sau mobil. Zaheu, în contrapartida vieții lui, după întâlnirea cu Iisus, restaurează o situaţie pentru a face ordine, în comunitate şi în interiorul lui. În sfârşit devine demn de numele purtat.
"Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit". (Luca 19, 8).
Ierihonul, cetatea în care tocmai am păşit alături de Hristos, cea mai veche așezare urbană din lume este o adevărată fortăreață naturală, fiind înconjurat de Muntele Nebo în est, Munții Centrali în vest și Marea Moartă în partea de sud. Este irigat în abundență de râul Iordan, aflat la câțiva kilometri spre vest, dar și de izvoarele ce coboară de pe pantele Munților Centrali, beneficiind de o vegetație abundentă. Este de multe ori pomenit în Biblie cu numele de „orașul palmierilor”.
Pe vremea Mântuitorului Iisus Hristos, Ierihonul era locul de întâlnire al evreilor care veneau din Pereea și din Galileea, și împreună mergeau spre Ierusalim, la templu, pentru a sărbători Paștele. În drumul său spre Ierusalim, Iisus din Nazaret, vestitul învăţător, prietenul păcătoşilor, vindecătorul atâtor bolnavi, a trecut prin Ierihon. În partea de apus a Ierihonului se înalță muntele Carantania, locul în care Mântuitorul Iisus Hristos a fost dus de către Duhul în pustiu pentru a fi ispitit de diavol. După Botezul Său în Iordan, Mântuitorul Iisus Hristos merge în muntele Carantania să postească și să se roage înainte de a binevesti Legea Nouă, adică Evanghelia. Prin post și rugăciune, Iisus, ca Om, se luptă cu diavolul și respinge ispitele acestuia. Iată, Iisus porneşte la misiune din acelaşi loc pe care îl vizitează acum, înainte de pătimirea Sa. Pericopa evanghelică de azi este citită înainte de începerea Postului mare pentru a sublinia importanţa postirii în urcuşul nostru duhovnicesc şi relevanţa pocăinţei.
Hristos intră aşadar în cetate. Îl vindecă, în colbul deschiderii cetăţii, pe orbul din naştere, conform evanghelistului Luca. Iisus Cel milostiv îi schimbă viața orbului, care cerșea la marginea drumului, după ce cunoaşte credința și stăruința acestuia în rugăciune, iar vameșului Zaheu din Ierihon, Iisus îi vindecă și schimbă viața, iertându-i păcatele, după ce constată pocăința și dărnicia lui pentru cei săraci și pentru cei păgubiți de el.
Dar cine era Zaheu? Zaheu era un strângător de dări, de taxe, un arendaş al impozitelor cetăţenilor din Imperiul Roman. Era locuitor al Ierihonului, dar nu un oarecare, ci mai marele vameşilor. Şi era, fireşte, foarte bogat. Dincolo de statura lui, caracteristica definitorie a lui Zaheu era statutul. Nu era foarte popular, ba chiar era considerat, ca vameş, un trădător de neam. Chiar Iisus confirmă ura pe care oamenii o aveau pentru vameşi, în evanghelia de la Matei: dacă fratele tău ţi-a greşit şi nu ascultă de mustrarea ta, de a celor din jur, şi nici de Biserică, atunci să îţi fie ca păgân şi vameş.
Taxele romane excesive erau un subiect delicat în vremea aceea, iar vameşii lucrau în mod direct pentru ocupaţia imperială. Fără îndoială că le făcuse pe toate: jurăminte și jertfe păgâne, îi jupuia fără milă pe fraţii lui, le şi mărea taxele în interes propriu. Nu exista o legislaţie care să îi protejeze pe plătitorii de impozite, care munceau din greu. Oamenii erau obligaţi să plătească mult unei conduceri străine, iar vameşii taxau peste măsură populaţia, în beneficiul propriu. Vorbim de un sistem de căpuşare a veniturilor, şi aşa mici, ale localnicilor nedreptăţiţi şi neajutoraţi, pe care îl conducea Zaheu. Realizăm sau nu, şi noi, precum Zaheu, avem tendinţa de a ne gândi doar la noi şi mai puţin la ceilalţi. Zaheu înţelegea bine că, pentru el,erau pierdute toate aşteptările de mântuire ale lui Israel. Toate cuvintele pronunţate de prooroci, învăţate din pruncie, la auzul cărora fremăta de bucurie orice suflet credincios din vremea Vechiului Legământ, „cunoscător al strigătului proorocesc”, nu erau pentru el. El era trădătorul, un renegat. Şi totuşi, Zaheu avea o sămânţă a milosteniei zidită în suflet şi un gând de eliberare, dintr-o stare care nu îl mulţumea.
Azi nu mai e nevoie să urcăm într-un sicomor, un arbore din specia duzilor şi a smochinilor, să vedem ce se întâmplă în jur. Nici măcar pe munţi, pentru a vedea până în depărtare. Avem mijloace de comunicare şi tehnologii care ne ţin la curent cu tot ce se întâmplă, chiar dacă uneori, informaţiile ne sunt oferite eronat, cu bună ştiinţă şi cu rea voinţă. Aşa era şi Zaheu, în tumultul cetăţii. Un neobişnuit cu Iisus, Cel care cunoaşte tainele inimilor tuturor. A fost cu siguranţă un şoc să audă strigându-i-se numele chiar de către Iisus. Să fi avut curiozitatea de a-L vedea sau de a-L cunoaşte? Poate chiar el ar fi strigat din copac, cuprins de emoţia schimbării sale interioare. Era oare Iisus Mesia? Sau doar o scorneală a lumii? Un profet ca toţi profeţii, pregătind calea altuia? Zaheu căuta totuşi să vadă Cine este Iisus, nu doar să-l vadă pe Iisus.
În căutările noastre, adesea privim unde nu găsim un răspuns corect sau alegem alternative la credinţă, fiindcă ni se pare că Dumnezeu nu ne este de ajuns sau deloc folositor. Oarecum ne cam petrecem zilele vieţii noastre în copaci, dezrădăcinaţi, în aer. Dar uităm sau nu vrem să vedem că în paginile Scripturii, Iisus este reprezentarea umană deplină a adevărului.
Şi atunci ne întrebăm, Zaheu îl caută pe Iisus sau Iisus îl caută pe Zaheu? Orbul din praful cetăţii fusese vindecat nu pe margine, ci în mijlocul mulţimii, a fost chemat între cei întregi, ca un cetăţean deplin. Nu cumva Iisus pregătea mulţimea de un nou sens al credinţei, al pocăinţei, al acceptării, al mântuirii?
Este foarte probabil ca oamenii să fi fost intrigați de comportamentul lui Zaheu, mai ales că nu îl voiau printre ei la această întâlnire cu Iisus. În defintiv ei voiau ca Iisus să îi elibereze tocmai de oameni precum Zaheu.Totuși, Iisus vorbește cu Zaheu, urcat în sicomor și se autoinvită în casa acestuia. Șocul nu e doar al lui Zaheu. E în primul rând al mulțimii. Poate și din acest motiv mulțimea din Ierusalim avea să strige mai târziu: Răstignește-L!. Neînțelegerea duce la schimbări dramatice! Nu merge în casa unui om respectabil, din orice pătură socială, ci în casa urâtului! În fapt, El trebuie să intre în această casă.
Sfântul Ioan Botezătorul îi primea la Iordan, pentru botezul pocăinței, chiar și pe vameși, care la întrebarea ce să facă primeau răspuns să nu treacă peste rânduiala muncii lor.
Numele Zaheu se traduce prin „cel pur” sau „cel curat”, „cel inocent”. Dar, ca vameş, Zaheu nu a trăit la înălţimea numelui său. Nu era nici un secret că averea lui era câştigată pe suferinţa vecinilor şi conaţionalilor săi. Şi totuşi, Sfântul Ioan spune vameşilor că pot fi corecţi făcându-şi pur şi simplu îndatorirea. Ceea ce face şi Zaheu, în contrapartidă, după întâlnirea cu Iisus. Restaurează o situaţie pentru a face ordine, în comunitate şi în interiorul lui. În sfârşit devine demn de numele purtat. Dionisie din Furna, în Erminia sa arată că Zaheu se zugrăvește ca un bărbat cărunt, mic de statură, cu haine scurte și strâmte și o năframă înfășurată pe cap. Când este zugrăvit individual sau în ceata Apostolilor, ține în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice. Reprezentarea sa cea mai comună este însă scena convertirii sale. O convertire care a plecat de la gândul cel bun.
Urcușul în sicomor devine unul iniţiatic. Iisus este motiv, sicomorul devine scară, iar mai departe Iisus devine scop, sicomorul este mijloc sau mobil. Nu mai vrea o morală fariseică, cu legi respectate de faţadă, dar neasumate sufleteşte. Întrun altfel de sens, nu Zaheu privește în sus, către Dumnezeu, ci Iisus Hristos îl privește de jos invitându-l la o revenire în fire, la o coborâre din sicomor înțeleasă ca reașezare în relația cu Dumnezeu. Și pe noi ne îmbrățișează cu iubire Dumnezeu, când noi săvârșim un pas către El. Din dragoste, Domnul aleargă către noi să ne cuprindă cu iertare și milă.
Fiindcă nu i-a reproşat nimic, Hristos Dumnezeu a revoluționat sufletul chematului. Zaheu primeşte atenţie, înţelegere, dragoste, comuniune şi bucurie. Este răspunsul lui Dumnezeu la iniţiativa omului păcătos, care se înalţă pe sine peste păcat. Orbul este adus din marginea prăfuită în drum, e înălţat din smerenie, iar vameşul este coborât în drum, este smerit din preaînălţarea de sine. Faptul că Iisus îi ştie numele poate fi explicat prin aceea că mulţimea, indignată de prezenţa lui, pe cale, vocifera, numindu-l. Poate, Iisus Dumnezeu nu avea nevoie de murmurul mulţimii, fiindcă atunci când l-a vndecat pe orb, aşezându-l pe cale, invita pe toţi la vindecarea sufletească. Ori Zaheu era cel mai bun respondent la o asemenea chemare, spre calea mântuirii.
Zaheu face totuşi şi un gest interesant. Legislaţia iudaică condamna la dublarea plăţii pentru însuşirea ilegală sau prin furt a unui bun. Ori Zaheu plăteşte, prin împătrit, venirea gândului păcătos, primirea gândului păcătos, hotărârea de a face păcatul și fapta propriu-zisă. E o răscumpărare duhovnicească precedată de un act filantropic: oferirea a jumătate din avere săracilor. Vedea în Iisus nădejdea celor deznădăjduiţi şi ajutătorul săracilor. Vrea să devină şi el, pe jumătate măcar, următor al lui Iisus. Nu vrea să mai ofere doar zeciuială. Legile iudaice nu mai erau mulțumitoare. Oferă aproape tot, în ideea primirii izbăvirii din starea de fământare în care se află. Iar la jertfa lui, primeşte o îndoită sau împătrită sau mai bine spus o infinită răsplătire: mântuirea lui a şi a toată casa lui. Câţi putem plăti mântuirea neamului nostru? Şi cum?
Mulţimea nu îl lasă să se întâlnească cu Iisus. Nu putea de mulțimea care îl sufoca după cum el însuşi o sufocase. Şi totuşi găseşte oxigen deasupra mulţimii. Pe un lemn se urcă, precum Hrisos, fiindcă de pe lemn, şi mai ales de pe lemnul Crucii se vede cel mai bine Iisus!
Făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă. Neamurile devin adevăraţi iudei prin credinţă în Mesia, iar iudeii pierd moştenirea lor finală ca şi popor ales, dacă nu-L acceptă prin credinţă pe Iisus ca fiind Mesia.
Bucuria lui Zaheu de a dărui, de a se elibera de ceea ce-l făcuse mic, despărțindu-l de Dumnezeu și de semeni, îl înscrie în oaia pierdută a turmei pentru care Păstorul cel Bun pleacă în căutare. Ba Îşi pune şi viaţa în joc! Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.
Conform istoriei, după Înălțarea la Cer a Mântuitorului, Sfântul Zaheu, fiindcă este înscris în calendarul nostru creştin, l-a însoțit pe Sfântul Apostol Petru în călătoriile sale misionare. Tradiția spune că Zaheu a fost numit episcop în Cezareea Palestinei de către Sfântul Apostol Petru, și că a murit în pace ca primul episcop al Cezareii.
Zaheu este simbolul bogatului nedrept dar apoi pocăit, al celui pierdut și recuperat, care aduce mântuirea nu numai pentru sine dar și pentru întreaga sa casă. El, singurul bogat despre care Evanghelia după Luca spune clar că s-a mântuit pentru că a devenit milostiv, reprezintă un exemplu de pocăință.
La fel ca Zaheu care dorea să îl vadă pe Iisus, și noi trebuie să intrăm în antecamera Postului mare cu acest gând care să ne călăuzească în călătoria spre Paști. Acesta fiind primul pas spre mântuire. Alături de Zaheu şi de Hristos.
Apostole Sfinte Zaheu, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre!
