Înălțarea Domnului nostru Iisus la cer

Predici Mai 28, 2020

Înălțarea Domnului este o invitație la trezirea conștiinței, dincolo de realitățile confuze ale lumii cotidiene, promisiunea și împlinirea făgăduinței trimiterii și primirii Sfântului Duh fiind un liant între cele trei mari momente din istoria mântuirii: Învierea Domnului, Înălțarea Lui și Pogorârea Sfântului Duh.
Așa înțelegem că Sfânta Liturghie e o retrăire, o reactualizare a crucii, mormântului, învierii, înălțării, șederii de-a dreapta Tatălui și a celei de-a doua și slăvite iarăși veniri a Domnului.

Hristos S-a înălţat!

Când definim termenul înălţare, toate limbile pământului vor da pe lângă explicaţia ridicării pe (la) ceva mai înalt sau sinonimele urcare, ridicare, creştere, arborare, privire în sus, mândrie, şi actul ridicării lui Iisus la cer. Ca substantiv, termenul de înălţare se întâlneşte în Noul Testament doar la evanghelistul Luca (9, 51), iar ca acţiune verbală, el este redat prin mai multe sinonime. Crezul afirmă că Iisus S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta Tatălui, acest adevăr de credinţă fiind fundamentat scripturistic pe mai multe versete noutestamentare.

Sărbătoarea Înălţării a intrat în uzul calendarului creştin în secolul IV, deşi celebrarea pe Muntele Măslinilor a acestui moment din viaţa lui Hristos avea rădăcini vechi. Sfântul Irineu de Lyon vorbea în Adversus Haereses despre înălţarea la cer cu trupul a preaiubitului nostru Domn Iisus Hristos şi despre desăvârşirea în Hristos, omenirea fiind înălţată cu El. Înălţarea la cer este precondiţia Cincizecimii şi deci a Bisericii. Dar ce semnifică „la cer”? Înălţarea la cer este existenţa în comuniunea lui Dumnezeu şi deplina participare la slava dumnezeirii. Actul este văzut ca o transformare care generează noua creaţie, dacă ne gândim la Trupul înălţat al Fiului în lumina învăţăturii că Parusia este reînnoirea a toate câte sunt şi oferirea răsplatei. Fericitul Augustin spunea: credem că S-a înălţat la cer, locul făgăduit al fericirii. Prin Înălţare Iisus se depărtează, iese din lume. Nu dispare ca în zilele de la Înviere la Înălţare (Luca 24, 31). El se îndepărtează în înălţime, la cer, cu trupul transfigurat de taina Învierii.

În perioada preniceeană, Înălţarea Domnului coincidea cu Rusaliile. De la jumătatea secolului IV Înălţarea Domnului devine o sărbătoare liturgică recunoscută, odată cu ridicarea bisericii pe Muntele Măslinilor, închinată acestei sărbători de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare. În Eleona Înălţarea se prăznuia cu mare fast începând de la miezul nopţii, mai ales prin mulţimea lumânărilor aprinse.

În 380-385, Pelerina Egeria (Aetheria) ne oferea informaţii valoroase despre sărbătoarea Înălţării. Festivităţile aveau loc în biserica Naşterii Domnului din Betleem: În a patruzecea zi după Paşti, joi, după ora şase a zilei de miercuri după cum ţin oamenii, în Betleem sărbătoarea ţine câteva ore. În biserica din Betleem, care este peştera în care S-a născut Domnul, se face priveghere. A doua zi, care este joi, a patruzecea zi, se săvârşeşte sfânta liturghie la momentul potrivit, iar preoţii şi episcopul rostesc predica potrivită zilei şi importanţei locului; iar la sfârşitul zilei se întorc toţi în Ierusalim. Egeria ne spune şi că Înălţarea era prăznuită la Cincizecime: De îndată ce s-a urcat pe Muntele Măslinilor, la Eleona, merg întâi la Imbomom, adică la acel loc de unde Domnul S-a înălţat la cer şi acolo se opreşte episcopul, preoţii şi tot poporul şi se citesc pericope intercalate de imne şi antifoane potrivite zilei şi locului. Rugăciunile care se spune între acestea, au şi ele un conţinut potrivit acelei zile şi acelui loc. Se citeşe şi acel text din Evanghelie care vorbeşte despre Înălţarea Domnului la cer; apoi se citeşte din nou din Faptele Apostolilor locul unde se vorbeşte despre Înălţarea la cer, după Înviere. După aceea sunt binecuvântaţi şi catehumenii şi credincioşii şi atunci este deja ceasul al nouălea, când toţi coboară cu imnuri, la biserica care este de asemenea în Eleona.

În Palestina ca şi la Edessa în Siria, după Doctrina lui Addai, o istorie apocrifă din secolele IV-V care relatează încreştinarea Edessei, a cincizecea zi venea să pecetluiască perioada Penticostarului, adică de la Înviere la Rusalii, prin sărbătorirea solemnă a Înălţării lui Hristos.

În secolul al VI-lea, Sfântul Roman Melodul compune Condacul şi Icosul sărbătorii, iar imnografii din secolele următoare (Sfântul Ioan Damaschin şi Sfântul Iosif Imnograful) compun canoanele din slujba Înălţării.

Pericopele biblice ale Înălţării din Evanghelia de la Luca (24, 50-52) şi din Faptele Apostolilor (1, 9-11) se completează una pe cealaltă, oferindu-ne un tablou detaliat al actului Înălţării la cer, care stă la și baza iconografiei acestei sărbători. Adresantul celor două scrieri este una şi aceeaşi persoană: Teofil. Dacă în Evanghelie i se adresează cu formula de politețe prea puternice, semn că era doar simpatizant al creștinismului, în Faptele Apostolilor i se adresează cu formula familiară O, Teofile, de unde putem deduce că între timp se convertise.

Înălţarea la cer din finalul celei de a treia evanghelii este un episod de mare importanţă şi corecta viziune asupra textului completează dogma înălţării cu trupul a Mântuitorului. Majoritatea scriitorilor de comentarii la Înălţarea Domnului desemnează acest fragment cu numele sărbătorii, marcându-l ca principală secţiune a temei capitolului 24, Învierea lui Hristos şi apariţiile de după Înviere sau de la înviere la înălţare: Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare (Luca 24, 50-52). Din aceste versete aflăm locul Înălţării – în apropiere de Betania – şi modul de despărţire prin binecuvântarea cu mâinile ridicate – binecuvântarea arhierească. Episodul din Faptele Apostolilor este mult detaliat în comparaţie cu cel din evanghelie: Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer. Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă. (Fapte 1, 9-12). Elementele noi precum norul, cei doi bărbaţi în haine albe şi mesajul lor către ucenici se adaugă identificării mult mai precise a locului Înălţării, Muntele Măslinilor, la o distanţă de peste 2000 de paşi, aproximativ un kilometru. Spre deosebire de evanghelie, epistola ne oferă şi timpul înălţării în versetul 3: Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine ..., arătându-li-Se timp de patruzeci de zile.

Comparând cele două fragmente despre Înălţare (Luca 24 şi Faptele Apostolilor 1) unii scriitori consideră că aceste texte relevă acelaşi moment, dar este posibil ca Luca să ilustreze cele două relatări ca o completare care leagă apariţia de început a lui Iisus de cea finală. Alţii atrag atenţia asupra faptului că două tipuri de deschideri care rămân la finalul evangheliei, trimiterile şi nefinalitatea, previn închiderea sfârşitului planului. Trimiterile se aplică pe textul următoarei cărţi. Este interesant de văzut că la Marcu 16, 19 Iisus pare să se despartă de ucenici dintr-o încăpere din Ierusalim, imediat după masă. La Luca 24, 50 aflăm că s-a înălţat la cer în apropiere în Betania. Ambele pericope plasează momentul înălţării în Duminica Învierii, doar Faptele Apostolilor spun că după 40 de zile de la înviere.

Menţiunea perioadei de patruzeci de zile a aşezat Sărbătoarea Înălţării în calendar în cea de a patruzecea zi după Înviere. În mărturiile apostolilor Săi Învierea şi Înălţarea s-au petrecut în aceeaşi zi; Iisus S-a preaslăvit prin Înviere, fapt care nu implică o amânare de patruzeci de zile până la şederea de-a dreapta Tatălui.

Între cele două pericope pot fi observate câteva repetiţii şi similarităţi: apostolii sunt martorii direcţi (oculari) ai lui Iisus (Luca 24, 48 – Fapte 1, 8); ei îşi încep misiunea din Ierusalim (Luca 24, 47 – Fapte 1, 8); li se spune să rămână în Ierusalim (Luca 24, 49 – Fapte 1, 4), până când vor primi putere (Luca 24, 49 – Fapte 1, 8); iar după aceste ultime instrucţiuni, Iisus S-a Înălţat la cer (Luca 24, 51 – Fapte 1, 9). Prezentarea Înălţării în Faptele Apostolilor nu începe doar din locul în care Înălţarea în evanghelie se termină. Mai degrabă, observăm o repetare a prezentărilor între cele două. Revizionarea se săvârşeşte prin repetiţia sau compensarea scenelor sau a frazelor.

Dacă în evanghelie Luca nu indică explicit un interval între înviere şi Înălţare, în Faptele Apostolilor 1, 3 o perioadă de patruzeci de zile este menţionată. Timp de patruzeci de zile apostolii au primit învăţături privitoare la misiunea lor de a raspândi bunavestire a învierii lui Hristos (kerigma). Perioada de patruzeci de zile se justifică în Faptele Apostolilor nu pentru a permite lui Iisus timpul necesar pentru arătările Sale, ci pentru a asigura cititorul că ucenicii erau pe deplin învăţaţi (Faptele Apostolilor 20, 20, 27, 31). Aşadar în perioada aceasta de timp, Iisus le-a vorbit despre elementele în legătură cu Împărăţia lui Dumnezeu (1, 3). Acest număr rotund, cu încărcătură simbolică, a fost folosit de autor în scopul de a transmite un anume mesaj, acela că învăţătura apostolilor era completă. Astfel, puterea tipică a numărului patruzeci previne înţelegerea lui ca o dată precisă. Cele patruzeci de zile delimitează mai degrabă perioada apariţiilor şi sfârşitul învăţăturii înainte de înălţare. Toate dovezile relevă că Luca ar fi preluat menţiunea celor patruzeci de zile de instruire dintr-o tradiţie scripturistică iudaică: perioada celor patruzeci de zile aminteşte cititorului de lucrarea de instruire, şi în particular de procesele de patruzeci de zile de învăţare ale lui Ezra şi Baruch, care şi-au instruit ucenicii înainte de plecarea lor, pentru a se asigura că predania va fi menţinută şi după despărţire. Numărul „40” este folosit ca simbol atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, ca imagine a unei perioade de pregătire: Ploaia a căzut timp de 40 zile şi a acoperit pământul; Israel a rătăcit patruzeci de ani în deşert; Moise a primit legile-poruncile după 40 de zile pe Muntele Sinai; Regele David a domnit 40 de ani peste Israel; Ilie a stat pe Muntele Horeb 40 de zile şi 40 de nopţi; regaele Solomon a domnit 40 de ani peste Israel; Iisus a postit 40 de zile în pustiu, ispitit de diavol. Oricum, este limpede că elementul „40 zile” nu trebuie luat ca atare şi necesită o interpretare teologică.

 În Faptele Apostolilor 1, 9 Luca foloseşte tema norului pentru a descrie Înălţarea lui Iisus la cer. Prezenţa norului în acest pasaj pare să aibă două înţelesuri: este vehicolul (mobilul) înălţării şi, de asemenea, el acoperă ochii apostolilor. Aşa cum norul Schimbării la Faţă i-a ferit pe martori să vadă ceea ce s-a întâmplat şi în acelaşi timp a oferit lui Moise şi lui Ilie accesul la limanul ceresc, tot astfel norul înălţării a avut o dublă funcţie. Tema norului se regăseşte în învățătura primară în legătură cu Fiul Omului. Simbolic, Dumnezeu Tatăl a fost înfăţişat în catacombe, având ca bază de plecare diferite texte scripturistice, fie sub forma unui nor luminos conform textelor din Ieşirea 13, 21; 19, 16-18; 24, 17; 1 Regi 19, 11-12; Matei 17, 5 (scene de genul acesta înfăţişează Botezul Domnului, Schimbarea la faţă, Pogorârea Sfântului Duh), fie sub forma unei mâini, care iese dintr-un nor (Ieşirea 3, 20; 13, 16; Psalmul 117); a ochiului lui Dumnezeu (2 Cronici XVI, 19), a tronului lui Dumnezeu (Iezechiel 1, 26; Daniil 7, 9), sau a rugului în flăcări, care ardea fără a se consuma (Ieşirea 3, 1). Mulţi autori compară acest nor cu norul de la Schimbarea la Faţă (Luca 9,34) sau cu norul prezenţei divine din Vechiul Testament (Ieşire 24, 16-18; 33, 9-11; 34,5; 2 Macabei 2, 8; Ps. 96, 2). Schimbarea la faţă, Înălţarea şi Parusia sunt trei manifestări succesive ale slavei lui Iisus, în fiecare dintre cele trei momente Iisus fiind înconjurat de norul slavei (shekhinah). De asemenea, pericopa înălţării în Faptele Apostolilor este în legătură cu profeţiile despre Fiul Omului care va veni pe norii cerului (Daniel 7, 13, Marcu 23, 26; Matei 24, 30). Rolul norului în relatarea Înălţării indică precis diferenţa dintre lumea pământeană şi cea cerească, iar Luca foloseşte această temă ca mobil al trecerii lui Iisus în împărăţia lui Dumnezeu.

În sfârşit, dar nu în cele din urmă, scena apariţiei celor doi îngeri este introdusă în Faptele Apostolilor 1, 10-11 pentru a elucida deplin semnificaţia Înălţării şi pentru a face o legătură cu Parusia – cea de a doua venire a Domnului Iisus pe pământ. La fel ca şi îngerii din evocarea mormântului gol (Luca 24, 4, Ioan 20, 12), cei doi bărbaţi în veşminte albe transmit un mesaj foarte important: Iisus va veni înapoi la sfârşitul veacurilor.

În concluzie, trebuie menţionat că în relatările Înălţării, deşi par a fi în neconcordanţă, diferenţele din text pot fi explicate prin importanţa lor în Evanghelie şi Faptele Apostolilor. Este limpede că Luca descrie acelaşi eveniment al Înălţării Domnului în ambele sale cărţi după cum a dorit. Scopul propus al fiecăruia este atât de a descrie un moment din viaţa Mântuitorului cât şi asigurarea cititorilor asupra statutului lui Iisus şi al ucenicilor Săi. Episodul Înălţării trebuie văzut în relaţie cu cel al Pogorârii Sfântului Duh, prezenţa Celei de a Treia Persoane completând multe din carenţele de înţelegere ale momentelor din viaţa Mântuitorului.

Ideea centrală pe care o redă şi icoana praznicului este că Mântuitorul Hristos S-a înălţat nu doar către slava dumnezeiască, ci şi în slava trupului Său înviat şi îndumnezeit. Iconografii transpun acest lucru prin mandorlă, ca simbol artistic al slavei divine. Mandorla este forma ovală sau circulară din iconografie ce arată de fapt slava divină construită din mai multe forme concentrice care simbolizează cerurile. Totodată, scena Domnului purtat de îngeri în slavă este şi o icoană profetică a Celei de-a doua veniri, după cum le-au vestit şi îngerii Apostolilor (Fapte 1, 11). La Înălţare este în ipostaza de Răscumpărător, dar, la Parusie, va fi de Judecător. Este imaginea grandioasă a Bisericii, care se desfăşoară în faţa ochilor noştri unind trecutul, prezentul cu viitorul, cele pământeşti cu cele cereşti, în centru avându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos. Hristos este pictat binecuvântând cu mâna Sa dreaptă, iar cu mâna stângă ţinând Sfânta Evanghelie sau un rotulus închis (un text scris pe piele sau pergament), semn al propovăduirii, gest oglindit şi în Evanghelia de la Luca. Gestul blagoslovirii, aşa cum îl vedem în icoană şi-l citim din Sfânta Scriptură, simbolizează eternitatea.

În spaţiul Bisericii Ortodoxe, tema o întâlnim reprezentată pe arcul absidal, între naos şi Sfântul Altar. Icoana ne apare, de asemenea, în ciclul prăznicar din registrul al doilea al iconostasului. Înălţarea apare, de obicei, zugrăvită pe boltă în leagăn, spre risdrit, la baza turlei, spre Sfântul Altar. Când se foloseşte pentru Înălţare întreaga boltă, jumătate dintre Apostoli împreună cu Maica Domnului, încadrată de doi îngeri, sunt pictaţi pe o parte a bolţii, ceilalţi şase pe cealaltă parte, iar Hristos în slavă şi îngerii care zboară, pe partea cea mai înaltă a bolţii.

Erminia de la Athos ne prezintă scena astfel: deal, măslini mulţi şi deasupra apostolii privind în sus şi întinzându-şi mâinile cu uimire; şi în mijlocul lor, Născătoarea de Dumnezeu, uitîndu-se şi ea în sus. Poziţia ei centrală e accentuată şi de gestul mişcării braţelor ridicate (în unele icoane) în sensul rugăciunii, exprimând prin aceasta rolul ei şi rolul Bisericii pe care o personifică, precum şi legătura directă prin rugăciune, ca mijlocitoare pentru lume. Sensul dinamic al ansamblului ne îndreaptă spre planul superior al icoanei unde Mântuitorul tronează, secondat de doi îngeri. Şi de o parte şi de cealaltă parte a ei, doi îngeri (arhanghelii Mihail şi Gavriil), purtând veşminte albe, arătând în sus pe Hristos apostolilor şi ţinând în mâini câte un codice (filacteriu) iar deasupra lor, pe nori, Hristos şezând în slavă (în cearcăn, ţinut de arhanghelii Rafail şi Uriil), cu alai şi cu îngerească cinste, petrecându-se de către îngeri cu trâmbiţe şi alte instrumente de muzică, merge în sus, la ceruri, binecuvântând cu mâinile ridicate. Expresiile şi mişcările Apostolilor întregesc dinamismul lucrării, ele exprimând poate şi varietatea şi multitudinea limbilor la care vor ascede în ziua Cincizecimii.

Aceasta este imaginea Bisericii: Apostolii cu Maica Domnului în centru şi îngerii, toţi aflaţi în comuniunea şi sub binecuvântarea Domnului Celui înviat şi ridicat întru slavă. În arta răsăriteană Hristos este reprezentat întotdeauna în slavă, chiar şi atunci când este pe cruce. Ortodocşii reprezintă cele mai importante evenimente ale mântuirii într-o formă simbolică, în care să se reliefeze triumful asupra suferinţei şi morţii. Faptul că în planul pământesc nu sunt doar persoane şi martori istorici ai acelui eveniment, ci Biserica întreagă, cuprinzând şi pe cei ce aveau să Îi urmeze Domnului, este scos în evidenţă de prezenţa Sfântului Pavel în rândul Apostolilor. El nu se găsea atunci pe muntele Măslinilor sau în foişorul unde s-a pogorât Duhul Sfânt, aşa cum îl vedem şi în icoana Cincizecimii. Cele două planuri ale icoanei, cel pământesc şi cel ceresc, sunt nedespărţite. Apostolii privesc pe Domnul transfigurat într-o ipostază parcă de înălţare către El, iar Acesta îi binecuvintează, adică se prelungeşte în interiorul lor printr-o prezenţă harică.

Roada acestei prezenţe este bucuria, după cum scrie Evanghelistul Luca despre Apostoli, că s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare. La fel se spune şi în troparul sărbătorii: Înălţatu-Te-ai întru slavă, Hristoase Dumnezeule, bucurie făcând ucenicilor Tăi cu făgăduinţa Sfântului Duh.... Este bucuria nădejdii venirii Sfântului Duh, dar şi bucuria covârşitoare pe care Apostolii şi cei care le urmează lor o au prin credinţa adeverită a Învierii Domnului. Dacă Mântuitorul cu o mână binecuvintează, în cealaltă ţine Evanghelia ca simbol al cuvintelor Sale, arătându-se prin aceasta că El este nu numai izvorul binecuvântării, ci şi al învăţăturii mântuitoare. Înălţarea Domnului ca act de ridicare a omului la Dumnezeu implică şi o înălţare proprie a omului către Dumnezeu. Această acţiune umană, înălţarea la Dumnezeu, este una dintre cele mai prezente şi mai reprezentative aspecte ale tuturor religiilor. Omul în fiinţa lui doreşte veşnicia, pe care o poate trăi în împărăţia lui Dumnezeu. Conform definiţiei părintelui Ion Bria, după Înălţare apostolii devin „martorii” lui Hristos, propovăduind Evanghelia pretutindeni, iar în accepţiunea Părintelui Schmemann, Hristos S-a înălţat la cer şi a trimis Duhul Său Cel Sfânt, instituindu-se o nouă societate, un corp de oameni a căror viaţă a căpătat un nou înţeles.

Înălţarea este cunoscută în popor cel mai adesea sub numele de Ispas şi se confundă cu Ziua Eroilor, zi de pomenire a tuturor eroilor, ostaşilor şi luptătorilor români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român. În unele părţi, în ziua de Înălţare, creştinii se salută cu formula „Hristos S-a înălţat! – Adevărat S-a înălţat!” Biserica a ales sărbătoarea Înălţării Domnului ca zi de pomenire a eroilor pentru a ne învăţa că există o legătură tainică între Crucea suferinţelor, Învierea şi Înălţarea Mântuitorului Iisus Hristos, pe de o parte, şi jertfa eroilor neamului, care şi-au dat viaţa pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român, pe de altă parte.  Hristos Domnul mai întâi a trecut prin jertfa Crucii şi apoi ne-a arătat bucuria Învierii şi slava Înălţării la ceruri.

Înălțarea Domnului devine astfel o invitație la trezirea conștiinței, dincolo de realitățile confuze ale lumii cotidiene, promisiunea și împlinirea făgăduinței trimiterii și primirii Sfântului Duh fiind un liant între cele trei mari momente din istoria mântuirii: Învierea Domnului, Înălțarea Lui și Pogorârea Sfântului Duh.
Așa înțelegem că Sfânta Liturghie e o retrăire, o reactualizare a crucii, mormântului, învierii, înălțării, șederii de-a dreapta Tatălui și a celei de-a doua și slăvite iarăși veniri a Domnului.

Hristos S-a înălțat!