Lăsatul secului este o sintagmă care însoțește denumirea ultimelor două duminici premergătoare Postului Mare. Acestea sunt numite astfel: Duminica Înfricoșătoarei judecăți (a Lăsatului sec de carne) și Duminica izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză). Biserica noastră ne pregăteşte de postire treptat, prin cele două duminici ale lăsatului de sec, expresie care cel mai adesea se traduce prin renunţarea la cele ale lumii. În perioada pe care o începem să căutăm să se sfinţească numele lui Dumnezeu în noi, căci acum mântuirea este mai aproape de noi, prin jertfa de pe Golgota şi prin învierea Celui răstignit. Suntem în duminica iertării. Aşadar să ne iertăm unii pe alţii, pentru ca postul nostru să fie cu folos şi aducător de lumină!
Lăsatul secului este o sintagmă care însoțește denumirea ultimelor două duminici premergătoare Postului Mare. Acestea sunt numite astfel: Duminica Înfricoșătoarei judecăți (a Lăsatului sec de carne) și Duminica izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză).
Pericopa evanghelică a Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi face parte din Marea Cuvântare Eshatologică, rostită de Domnul nostru Iisus Hristos înainte de patimi şi tema ei ne aşază între frică şi responsabilitate. Judecata de apoi este universală, solemnă, publică, dreaptă, definitivă, supremă şi înfricoşătoare şi pentru aceste caracteristici omul are nevoie să fie pregătit, prin faptele lui bune, lucrătoare împreună cu harul pe care îl primeşte de la Dumnezeu.
Biserica noastră ne pregăteşte de postire treptat, prin cele două duminici ale lăsatului de sec, expresie care cel mai adesea se traduce prin renunţarea la cele ale lumii.
Semnificația Duminicii izgonirii lui Adam din Rai, subliniază în mod pregnant cât este de folositor postul pentru firea omenească, amintindu-ne totodată şi de căderea protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, care au pierdut Raiul din pricina lăcomiei şi a neascultării. Izgonirea din Rai a lui Adam a atras după sine izgonirea întregului neam omenesc, căci căderea lui Adam a tulburat măreţia zilei a şaptea, a odihnei; iar pentru Dumnezeu urmează iniţierea unor acte pentru salvarea lumii din alunecarea în degradare, plan al mântuirii pornit dintr-o „iubire nebună a lui Dumnezeu” pentru om, prin Iisus Hristos, Dumnezeu Omul.
Pericopa evanghelică din această duminică face parte din „Predica de pe munte”, consemnată de Sfântul Evanghelist Matei în capitolele V-VII. În textul evangheliei de astăzi Mântuitorul Iisus Hristos se ocupă de trei probleme: 1. iertarea aproapelui; 2. postul; 3. atitudinea faţă de avere. Evanghelia este foarte scurtă, dar şi foarte concentrată. Fiecare enunţ din text poate fi considerat drept un dicton precum versetul 21 din final: „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”.
După ce Mântuitorul îi învăţase pe ucenici rugăciunea „Tatăl nostru”, revine asupra unei dintre cererile rugăciunii, care ni se pare aproape imposibilă: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Mântuitorul subliniază importanţa acestei învăţături prin cuvintele: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc” (Matei 6, 14). Deci El reia cererea a cincea din Rugăciunea domnească, dorind să o explice, insistând asupra iertării aproapelui atât în mod pozitiv, cum am văzut mai sus, cât şi în mod negativ, după cum vedem în versetul 15: „Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre”. Cu alte cuvinte, pentru a fi în relaţie cu Dumnezeu trebuie să fii în legătură cu semenii tăi aici, pe pământ, să-i ierţi, să le mai acorzi o şansă celor care îţi greşesc, pentru că iertarea este fiica iubirii, iar iubirea este condiţia mântuirii. Când iertăm pe altul, de fapt ne iertăm pe noi, aici este marea taină a unității firii umane, unitate de iubire care trebuie să se regăsească în multiplicitatea persoanelor, asemenea Dumnezeieștii Treimi. De aceea am putea spune că iertarea acordată semenilor este un lucru care îndumnezeieşte. Iertând, facem un exerciţiu de smerenie, care ne recuperează sufleteşte din căderile noastre zilnice.
În ceea ce priveşte postul, deşi nu face parte din Decalog sau dintre cele nouă fericiri rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, el este totuşi una dintre cele mai vechi porunci dumnezeieşti, fiind hotărâtă încă din rai. Căci a zis Domnul Dumnezeu lui Adam: din toţi pomii din rai poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit (Facere 2, 16-17). Dacă era necesar ca omul să postească în rai, cu atât mai mult este necesar să postească pe pământ, pentru a scăpa de robia patimilor şi de moartea sufletului. Respectul pentru post arătat de vieţile tuturor profeţilor şi drepţii Vechiului Testament (David, Daniel, Ilie, Moise etc.) cât şi de ale celor din Sfânta Evanghelie (Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, Fecioara Maria, Însuşi Mântuitorul, apoi Sfinţii Apostoli) a fost preluat de Biserică şi transformat în normă a credinţei. De aceea Biserica ne îndeamnă să intrăm pe calea cea strâmtă a pocăinţei, a întristărilor şi al lacrimilor pentru păcat. În legătură cu modul în care să ţinem postul, Mântuitorul ne îndeamnă: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor”. Domnul Iisus Hristos ne învaţă că postul trebuie ţinut în taină şi cu bucurie, nu cu tristeţe, ca o povară. Prin rânduiala postului, Biserica nu este omorâtoare de oameni, ci de patimi. Dar pentru ca postul să fie de folos şi dus cu uşurinţă, trebuie să-l unim cu rugăciunea şi cu milostenia. Rugăciunea şi postul sunt două aripi care îl înalţă pe om până la Hristos – Dumnezeu. Postul este complet numai dacă se menţine în cele două dimensiuni: trupească şi sufletească. Postul trupesc înseamnă renunţarea, pentru o anumită perioadă, la mâncărurile de provenienţă animală sau chiar la orice fel de hrană (post negru), renunţarea la alte plăceri trupeşti, iar postul sufletesc, care trebuie să-l însoţească obligatoriu pe cel trupesc, înseamnă înfrânarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele, ba chiar înfrânarea inimii şi a minţii de la sentimente negative, imagini şi gânduri pătimaşe. Trebuie să reţinem că postul nu este nici dietă, nici regim vegetarian, ci pocăinţă şi dorul după paradisul pierdut. Postul este transformator, revelator şi eliberator, fiindcă tot omul care îl trăieşte schimbă de fiecare dată ceva rău în bine, descoperă noi înţelesuri ale cuvintelor dumnezeieşti ale rugăciunilor şi scripturii şi se simte uşurat de povara păcatelor.
Atitudinea faţă de cele materiale este unul dintre indicatorii pregătirii noastre pentru mântuire. Mântuitorul ne îndeamnă: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”. Acesta este un mare adevăr, observat în jurul nostru. Dacă averea ta e constituită doar din bunuri trecătoare, înseamnă că ţi-ai ieşit din fire, că iubirea de avere ţi-a lăsat sufletul gol. Pentru a nu se întâmpla aşa, pentru a nu ni se dezvălui goliciunea sufletului la Judecata de apoi, în Evanghelia din duminica trecută Mântuitorul ne îndemna să investim în cel flămând şi însetat şi străin şi gol, în cel bolnav şi în cel întemniţat, iar în felul acesta investim în Banca cerurilor, unde nu este nici teamă de tranziţie, nici de inflaţie şi unde nici molia, nici rugina nu le strică.
Prin aceste trei mijloace puse la îndemână, prin iertarea aproapelui, prin post şi prin milostenie, Biserica ne cheamă să urcăm drumul spre Golgota, împreună cu Mântuitorul, pentru ca, purtându-ne crucea până la capăt, să trăim bucuria învierii lui Hristos – arvuna învierii noastre.
În perioada pe care o începem să căutăm să se sfinţească numele lui Dumnezeu în noi, căci acum mântuirea este mai aproape de noi, prin jertfa de pe Golgota şi prin învierea Celui răstignit. Suntem în duminica iertării. Aşadar să ne iertăm unii pe alţii, pentru ca postul nostru să fie cu folos şi aducător de lumină!
