Ce bine este să te laşi în voia şi grija lui Dumnezeu! Şi a Maicii Domnului!
Cadența urcușului duhovnicesc primește în aceste zile sprijinul sfinților și al Maicii Domnului. Cu fiecare rugăciune ne auzim la propriu respirația. Inspirația este mulțumire pentru tot și pentru toate, expirația devine cuvânt de laudă, de slavă adusă lui Dumnezeu. Pentru câteva clipe nu cerem nimic. Deşi rugăciunile noastre sunt definite mai ales de cereri pentru noi, pentru cei din jur, pentru orice. Deşi în această săptămână ritualul bisericesc ne invită mai mult la introspecţie. Cântările şi citirile, tânguitoare, sunt pline de substanţa credinţei în viaţa veşnică. Vestesc deja Jertfa şi Răsplata.
Când rostim cuvântul canon ne vin în minte mai multe sensuri.
Pe de o parte înţelegem rânduiala Bisericii, pe de alta pravila personală.
Canonul poate fi de pocăinţă ca sfat al îndreptării ce însoţeşte Spovedania sau asumare cu binecuvântare de la duhovnic.
Poate fi înţeles ca mod de viaţă, monahism sau lume, sihăstrie sau chinovie ori singurătate sau familie. Paradoxul canonului constă mai ales în reprezentarea lumii în comunicare; un pustnic vorbeşte cu lumea întreagă în coliba sa, iar un locuitor în lume devine un însingurat între mii şi mii de oameni.
Canonul este ascultare. Ascultă şi monahul, ascultă şi mireanul. De părinţi, fie ei duhovniceşti sau trupeşti. Şi interesantă este şi ascultarea pe care în anumite cazuri părinţii după trup o fac de copiii lor, atunci când cei din urmă devin părinţi duhovniceşti.
Canonul este facere de bine, uneori înţeles ca lipsire de bună voie de un bun sau de energie pentru cel în nevoie. Canonul are nevoie de valoarea iertării, mai ales atunci când omul caută pacea.
Canonul este, după cum am trăit în această săptămână a cincea a Postului Mare, şi rugăciune comună. Sfântul Andrei Criteanul a compus Canonul numit Mare, pentru ca noi să avem modelele de urmat sau de evitat la îndemână. Întreaga Scriptură ne este rezumată într-un compendiu duhovnicesc de excepţie, pentru ca noi să avem grijă, în acest răstimp al postului, de rugăciune şi de cei din jur.
Canon ne este şi Acatistul Maicii Domnului pe care îl citim în cadrul deniei de Vineri, în această săptămână. Rugăciunea către Maica Domnului ne preia din repetiţia „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă” şi ne îmbrăţişează ca o Apărătoare Doamnă. Ne aduce mai aproape de Hristos. Iar noi îi mulţumim cu puţine cuvinte „Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară!”. Puţine, de aceea este important să fie din inimă.
Vine timpul, ale cărui semne le şi vedem, să renunţăm la pornirile egoiste şi la idealuri fără câştig sufletesc. Ce bine este să te laşi în voia şi grija lui Dumnezeu! Şi a Maicii Domnului! Cât de frumoase sunt exemplele din paterice, ce ne prezintă „naivi” care trăiau doar din întâmplările „minunate” - răspunsul lui Dumnezeu la gândurile lor curate. Nu ieşim din ritmul postirii, dar un popas duhovnicesc este precum apa izvorului descoperit lângă o cărare ce te poartă din loc în loc, printre meandrele muntelui. În definitiv, toţi am pornit spre vârf.
