Oprirea din fuga vieţii şi conştientizarea trecerii timpului ne pun faţă în faţă cu zestrea faptelor, gândurilor şi intenţiilor noastre. Cu ele mergem în veşnicie.
Sâmbăta este, în Biserică, ziua rânduită pentru pomenirea celor adormiţi. În această zi, la unele slujbe (cum este miezonoptica), dar și în unele cărți de cult există cântări și rugăciuni special alcătuite și rânduite pentru pomenirea morților. Părinţii sfinţi au hotărât această orânduire, pe de o parte pentru că au avut simţul duhovnicesc al vederii roadelor rugăciunii pentru cei adormiţi, parastase, pomeniri şi sfinte liturghii, pe de alta pentru că au primit, după mărturia Sfântului Dionisie Areopagitul, această datorie de la Sfinţii Apostoli. S-a ales această zi deoarece fiecare sâmbătă este, de fapt, o imitare a Sâmbetei Mari, a şederii lui Hristos în mormânt. Din punct de vedere teologic, aceasta este ziua în care Mântuitorul a coborât cu sufletul la iad pentru a-i înălța pe cei adormiți. Sâmbăta e deschisă spre duminică, ziua Învierii Mântuitorului Hristos.
Sâmbăta moşilor de iarnă se adaugă celorlalte sâmbete de pomenire generală de peste an: cea dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt (sâmbăta Rusaliilor), cea dinainte de Sfinţii Arhangheli (moşii de toamnă), cele din Perioada Postului Mare şi la modul general, cele din cursul anului. Moşii de iarnă marchează începutul sâmbetelor morţilor, în număr de şapte, care se vor încheia sugestiv cu Sâmbăta lui Lazăr, înainte de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor.
Sâmbăta de dinaintea Duminicii Înfricoșatei Judecăți este rânduită de Biserica Ortodoxă pomenirii de obște a tuturor moșilor și strămoșilor noștri trecuţi din această viață. După Nichifor Calist şi imnografii Triodului, această comemorare a tuturor defuncţilor a fost plasată în acest loc din pricina comemorării celei de-a Doua Veniri a lui Hristos în Duminica Lăsatului de carne. Adunarea în rugăciune a tuturor adormiţilor devine astfel imaginea marii adunări eshatologice a tuturor oamenilor, morţi şi vii, înainte de Judecată. Părintele Ene Braniște consemnează că stabilirea acestei zile a fost posterioară secolului al VI-lea, când s-a făcut fixarea definitivă a pericopelor biblice citite în duminicile din cursul anului bisericesc.
Rugăciunile și pomenirile de obște reușesc, prin mila Domnului, să ne readucă în comuniune cu cei cunoscuţi şi dăruiesc sufletelor lor ușurarea de păcatele pentru care ei nu au mai avut răgazul să arate pocăință, îndreptare, sau fapte bune. Această zi ne pregăteşte deja, prin atmosfera de rugăciune de „tristeţea strălucitoare" a Postului Mare, după cum o numeşte părintele Alexander Schmemann.
Moşii de iarnă sunt şi un popas pentru noi. Oprirea din fuga vieţii şi conştientizarea trecerii timpului ne pun faţă în faţă cu zestrea faptelor, gândurilor şi intenţiilor noastre. Cu ele mergem în veşnicie. Este acest stop şi un prilej de identificare a modului în care ne curăţim viaţa. Privind cu ochii sufleteşti la cei ce nu mai sunt şi, poate, luminându-le mormintele, ne privim, aşa cum ne spun părinţii athoniţi, viitorul. Trupul revine la un moment dat în esenţa din care a fost făcut. Aparţine şi datorează. Dar sufletul? Să nu-i uităm originea: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Facerea 2, 7).
