Poveste pentru fiecare dintre noi. Poveste de Sfântul Nicolae! Bucuraţi-vă!
Rece se mai făcuse peste vale. Lumea era gata de iarnă.
„Tăticule, tare am mai vrea să te odihneşti. Din zori de zi şi până-n noapte alergi şi trudeşti pentru noi. Ştim că nu avem din toate, dar ne-am bucura să te ştim acasă mai multe ceasuri.”
Tatăl îşi coborî privirea în lutul casei care se prăbuşea peste el. Ca şi atunci când întreaga lume se frânse peste sufletul lui părăsit de dragostea vieţii, a cărei suflare se oprise fără de veste.
„Am să mă odihnesc fetelor, atunci când vă voi vedea pe voi bine. Aşezate cu rost.” Cuvintele i se rupeau printre lacrimi. Ştia că în curând are să plătească împrumuturile. Ştia, cu durere, că încă nu are cum să se achite de ele. Între privirile zglobii ale fetelor şi gândul scadenţei era el, neputincios, împresurat de gurile rele care îl judecau tăioase, de sfaturile păguboase care îl îndemnau să câştige mai mult tocmai din inocenţa copilelor. Nimeni nu îi oferise o lumină, o vorbă curată, un sfat cu folos. De aceea lucra şi la moşie şi câte o oră sau două pe la vreo gospodărie biruită de corvezile timpului.
Privea în ochii fetelor chipul preaiubitei sale soţii plecată prea devreme printre stelele care îi veghează nopţile. Cum ar putea să fie fără minte? Cum ar îndrăzni să vândă rodul cel bun? Cum ar fi să spurce binecuvântarea lui Dumnezeu? Şi în toată această furtună, îşi îndruma corabia gândurilor cu rugăciune. Şi cu amărăciunea care îl făcea să plângă pe ascuns, să nu îl vadă cumva ochii curioşi ai fetelor.
„Ştiţi ceva? Mâine va fi altfel. Ceva, cumva se va schimba pentru voi, pentru noi. Nu ne lasă Mila în bătaia vânturilor. Haideţi la masă!”
Cu paşi repezi, tatăl porneşte spre cămăruţa în care se afla aşezată deja cina. Puţină. Aburindă. Trudită!
Ochii cristalini ai fetelor se întâlnesc pentru o clipă cu tremuratul privirii tatălui şi ca într-un glas, vocile tuturor rostesc rugăciunea mesei: „Mânca-vor săracii…”. Preţ de câteva secunde toţi privesc spre singura icoană din încăperea întunecată, luminată dulce de o candelă ce străjuieşte chipul ocrotitor al Sfântului Ierarh Nicolae.
Fără prea multe invitaţii toţi sorb din supa pregătită de tata în fuga serii şi apoi îi mulţumesc Domnului pentru toate. E timp de dormit. Pe pereţii camerei în care sunt fetele, aleargă luminile flăcărilor jucăuşe din sobă. În camera alăturată, cuprins de dorul soţiei, tata se prăvăleşte cu genunchii osteniţi către răsărit. Îşi spune ofurile în minte. Cu voce înceată cântă Maicii Domnului. Apoi tace. Înlemneşte pentru un ceas ca şi cum lumea ar fi în stop-cadru. Doar mintea aleargă neliniştită. În suflet i se aşează pacea. O adiere ca de vânt primăvăratic îi mângâie umerii. În gând aude şoptite cuvintele unei voci împăciuitoare, ca ale unui bătrân de zile, sfătos şi blând: „Bucură-te Nicolae! Bucură-te!”.
Se dezmeticeşte ca dintr-un somn dulce şi se ridică din genunchii odihniţi, căutând cu privirea către fereastră. Era dimineaţă. Îl toropise oboseala îngenuncheat. Era timpul să se pregătească de o nouă zi. Deschide uşor uşa de la camera fetelor. Undeva, într-un colţ de cameră alergau jucăuşe nişte lumini neobişnuite pentru un astfel de timp. Păşeşte curios şi totodată atent la somnul dulce al copilelor. În crâmpeiele soarelui care vestea dimineaţa, ceva lucea.
„Ce să fie oare?”
Fereşte puţin perdeaua groasă a ferestrei şi în lumina frumoasei dimineţi i se dezvăluie trei pungi din material precum cel al veşmintelor de duminică. Iar în pungi, firicele strălucitoare. Să fi fost din aur? Sau din altceva? Cu mirare şi frică deopotrivă, tatăl ia cu grijă cele trei pungi şi aproape neatingând lutul camerei, iese afară să privească descoperirea. Cea dintâi, de un albastru adânc, îi fură privirea care zăreşte o însemnare din fir de borangic: „Credinţa!”
Un fior îi străbate trupul! Cu nespusă uimire priveşte al doilea săculeţ, de un auriu infinit, pipăind cu mâna dreaptă însemnul „Nădejdea!”
Cu lacrimi de emoţie, convins de numele înscris pe cea de a treia punguliţă, rosteşte cu voce tremurândă ceea ce degetele îi mărturiseau pipăind roşul purpurei: „Dragostea!”
„Îţi mulţumesc Doamne! Îţi mulţumesc Sfinte Nicolae! Îţi mulţumesc Anastasia!”
Cuprins de o căldură îmbătătoare, păşeşte în casă, scuturându-şi paşii de zăpada care acoperise o parte din urmele proaspete, apăsate, de om bătrân de zile, ce ieşeau dinspre casă spre poartă.
Cu nerăbdare, tata merge în cămara cu icoana Sfântului Nicolae, aprinde candela şi priveşte către cel al cărui chip se luminase, deşi veşmintele şi aureola păliseră în culori, ca şi cum ar fi fost şterse. Albastrul adânc şi roşul purpuriu al tuşei zugravului care îmbrăcase lemnul de tei cu ceva timp în urmă erau estompate ca de trecerea timpului. Iar auriul infinit rămăsese doar o dâră, într-atât încât să reflecte flacăra candelei. Sfântul avea un zâmbet molcom de linişte. Cu ochi cristalini, ca ai fetelor.
Copleşit de binecuvântare, tatăl Nicolae murmură repetitiv: „Îţi mulţumesc Doamne! Îţi mulţumesc Sfinte Nicolae! Îţi mulţumesc Anastasia!”
Ca din senin, se aud clinchete de voci care se trezesc. Cu emoţie şi bucurie, tatăl pregăteşte puţina pâine şi câteva fructe uscate, şi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dă bineţe fetelor, privind în sus, murmurând „Îţi mulţumesc Doamne! Îţi sunt recunoscător Sfinte Nicolae! Te iubesc Anastasia!”.
