Ce au văzut ucenicii în munte? Manifestarea strălucitoare a îndumnezeirii naturii umane.
Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este! (Matei 5, 48)
Fraţilor şi surorilor întru Domnul,
Acest îndemn a fost rostit de Mântuitorul pe Muntele Fericirilor, în ceea ce Biserica numeşte Predica de pe Munte. În ea este cuprinsă toată teologia, toată învăţătura pe care Iisus Hristos a propovăduit-o prin viaţa Sa.
Aceste cuvinte se împlinesc prin Schimbarea la Faţă, în Muntele Tabor. Acest act dumnezeiesc a avut loc după şase zile de la înştiinţarea ucenicilor despre Jertfa lui Iisus. Pe Muntele Tabor au fost prezenţi trei dintre ucenici, Petru, Iacov şi Ioan, pe care literatura teologică îi asimilează virtuţilor: credinţa, nădejdea şi dragostea.
Un fapt relevant este prezenţa profeţilor Moise şi Ilie, care certifică împlinirea proorociilor mesianice, Iisus fiind categoric Mântuitorul aşteptat de mii de ani. Vechiul şi Noul Testament se întâlnesc, punctul de intersecţie fiind Iisus. Hristos este împlinitorul ambelor tradiţii. Unitatea de credinţă dintre cele două Legăminte este valorizată de Persoana Mântuitorului care vine să împlinească, nu să strice, Legea şi proorociile (Matei 5, 17).
Muntele Tabor prefigurează Biserica, ca rod al lucrării Sfintei Treimi: alături de Iisus, Fiul, sunt Tatăl – prin glasul care mărturiseşte: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit, de Acesta să ascultaţi” şi Duhul Sfânt – norul ce a cuprins muntele.
Ucenicii au intrat într-o stare deosebită, de extaz, simţurile limitate, oferindu-le în parte (pe cât li se putea, subliniază troparul zilei) percepţia unei realităţi extraordinare. Puţinătatea înţelegerii omeneşti este reprezentată de glasul lui Petru, cel ce propune să încropească trei colibe: una lui Iisus, una lui Moise şi una lui Ilie (Marcu 17, 4). Într-o perspectivă simbolică cele trei colibe întăresc ideea de mai înainte, a evidenţei virtuţilor teologice, credinţa, nădejdea şi dragostea. Pentru noi, ele sunt darurile din partea lui Dumnezeu, talanţii primiţi pentru a fi înmulţiţi, pentru dobândirea Duhului Sfânt. Sfântul Serafim de Sarov, un trăitor al secolului trecut, afirma: „Obiectivul vieţii omului este dobândirea Duhului Sfânt”. Mărturia bucuriei ucenicilor, redată de cuvintele lui Petru: „Doamne, bine este să fim noi aici” ne relevă roadele harului dumnezeiesc: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22-23).
Ce au văzut ucenicii în munte? Manifestarea strălucitoare a îndumnezeirii naturii umane. Iisus ne-a arătat spre ce ne îndreptăm atenţia, scopul acestei vieţi, mântuirea. Spre ea au tins şi sfinţii dintotdeauna şi de pretutindeni. Calendarul Sfintei noastre Biserici flanchează mare praznic împărătesc de astăzi cu sărbătorirea a doi dintre sfinţii reprezentanţi ai neamului nostru: Sfântul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ şi Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, doi oameni cu vieţi minunate, care au urmat îndemnul Mântuitorului: „Fiţi sfinţi precum Eu sunt sfânt” (I Petru 1, 16). Ei s-au schimbat lăuntric, lepădând păcatul, şi, în lumina harului, au urcat către unirea cu Dumnezeu. Jertfa vieţii lor a fost muntele, un Tabor personal, pe care au primit lumina sfinţeniei. Cunoscându-le vieţile putem accede către chemarea dobândirii adevărului şi spre curăţia sfinţeniei, ce vin din despătimire. Conlucrarea harului dumnezeiesc cu mintea, inima şi faptele noastre ne aduc mântuirea din partea lui Dumnezeu. Astfel înţelegem valoarea Sfintelor Taine. Prin Sfântul Botez am primit o scânteie, iar focul lăuntric este hrănit de-a lungul vieţii de Sfânta Spovedanie şi de Sfânta Împărtăşanie, contribuţia noastră fiind credinţa şi faptele bune.
Sfântul Teofan Zăvorâtul asemăna harul cu aripile care ne ajută să ne înălţăm de la cele trecătoare şi neputincioase către cele veşnice, credinţa cu o piatră tare care ţine aproape de Dumnezeu, ca un liman în mijlocul valurilor ispitelor, iar faptele bune cu uleiul din candelele fecioarelor înţelepte, care au intrat alături de Mire la nuntă (Matei 25, 10). Toate acestea trec prin filtrul dragostei, întrucât „de-aş avea darul prorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.” (I Corinteni 13, 2).
Dragostea este un dar de la Dumnezeu, o lumină care aduce rod în inimile celor care îşi curăţesc simţirile şi ocolesc păcatul. Dragostea e un boboc de floare rară care are nevoie de un pământ fertil, ferit de paraziţi, deci de un suflet curăţit de toată răutatea, de influenţele dăunătoare ale factorilor externi şi interni. Toate acestea presupun efortul personal, de a pune sufletul şi trupul în conlucrare cu harul divin. Lucrarea despătimirii este asemenea urcuşului apostolilor pe munte, iar lupta noastră cu neputinţele şi chiar cu noi înşine sunt instanţa care ne hotărăşte participarea la simţirea slavei lui Dumnezeu.
Nădăjduim şi ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să ne ajute ca şi în vieţile noastre să strălucească lumina dezvăluită ucenicilor pe Muntele Tabor, pentru a ne indica drumul către El, către lumina cea neînserată a Dumnezeirii Sale.
Să ne fie acest praznic împărătesc motiv de bucurie, răgaz de odihnă duhovnicească, timp de rugăciune tihnită, spre mântuirea noastră şi spre slava lui Dumnezeu, Amin!
