Vindecarea orbului din naştere

Hristos a înviat!

Această duminică este ultima în care rostim în mod general salutul pascal, fiindcă joi vom sărbători Înălţarea Domnului. Deşi noi folosim acest salut în decursul celor 40 zile dintre Sfintele Paşti şi Ispas, ne este cunoscută bucuria cu care Sfântul Serafim de Sarov îi întâmpina pe oameni cu salutul pe care li-l adresa în tot timpul anului: Hristos a Înviat, bucuria mea! În contextul actual acest salut este mai adânc în înţelesuri şi trăire, aducător de nădejde şi balsam pentru durerile noastre.

Evanghelia Duminica Orbului continuă şirul Evangheliilor din perioada de după Sfintele Paşti, în care se prezintă o mulţime de vindecări săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos, mărturii ale puterii Lui mântuitoare şi dătătoare de viaţă. Am văzut că Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat boala unui om paralizat în Ierusalim, la Vitezda, a vindecat afecţiunea nestatornică şi credinţa confuză a femeii samarinence şi a locuitorilor cetăţii Sihar din Samaria, iar acum vedem că Mântuitorul Iisus Hristos dăruieşte vedere unui om nefericit care s-a născut orb.

În Sfânta Scriptură regăsim şi alte relatări ale minunilor săvârşite de Iisus unor orbi: în Capernaum (în Duminica a 7-a după Rusalii: Matei 9, 27-35: doi orbi şi un mut), în Ierihon (în Duminica a 30-a după Rusalii: Luca 18,35-43; Marcu 10:46-52 – aici evanghelistul îi redă şi numele: Bartimeu, fiul lui Timeu; Matei 20:29-34 – cu menţiunea că aici sunt amintiţi doi orbi), şi în Betsaida Galileii (Marcu 8, 22-26). Evanghelistul Matei Îl prezintă pe Iisus vindecând orbi şi alţi suferinzi în munte, lângă Marea Galileii: „mulţimile au venit la El, având cu ei şchiopi, orbi, muţi, ciungi, şi mulţi alţii şi i-au pus la picioarele Lui, iar El i-a vindecat.” (15, 30). De asemenea şi în Ierusalim, la templu, înainte de pătimiri: „Şi au venit la El, în templu, orbi şi şchiopi şi i-a făcut sănătoşi.” (21, 14). Evanghelistul Luca spune despre Iisus, după relatarea învierii fiului văduvei din Nain, că „a vindecat pe mulţi de boli şi de răni şi de duhuri rele şi multor orbi le-a dăruit vederea”. (7, 21).

Fraţilor,

După ce a plecat din Samaria şi a avut o discuţie aprinsă cu iudeii, la templu, într-o zi de sâmbătă, Iisus îl întâlneşte pe un orb din naştere. Domnul a scuipat pe pământ, a făcut tină, a uns cu ea ochii orbului, apoi l-a trimis să se spele în izvorul Siloamului. Îndată ce s-a spălat, i s-au deschis ochii şi a văzut. Acum două săptămâni ne-am întâlnit la o altă apă, la scăldătoarea Vitezda, cu Iisus vindecându-l pe slăbănog. În Ierusalim erau două scăldători, Siloamul în partea de sud-est a cetăţii şi Vitezda, în nord.

Una dintre sursele principale de alimentare cu apă pentru Ierusalim era iazul intermitent Ghihon („Fântâna fecioarei”) deasupra porţii izvorului (Neemia 3, 15). Acesta furniza apă de-a lungul unui canal deschis ce cobora lin de-a lungul versanţilor sud-estici şi era numit siloah („trimiţător”; Isaia 8, 6). De aici şi numele Siloam.

Textul evanghelic de azi, din Evanghelia după Ioan, capitolul 9, versetele de la 1 la 38, pune în contrast izbitor lumina pe care Mântuitorul o dăruieşte acestui orb din naştere, făcându-l să vadă, o lumină restauratoare a unui trup incomplet, şi invidia întunecată a fariseilor care nu-l iubeau pe Iisus când El vindeca pe cei bolnavi, şi astfel atrăgea din ce în ce mai mult atenţia asupra Sa.

Evanghelia de astăzi ne arată că uneori mai uşor îl mărturisesc orbii din naştere pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, decât cei care, deşi văd cu ochii trupeşti, nu cred în El. Aşadar necredinţa sau orbirea spirituală este mai grea decât orbirea trupească sau fizică. Dacă în alte contexte, orbii au cerut ajutor, nevăzătorul despre care vorbeşte Evanghelia de azi nu a cerut nimănui să-l vindece. El a fost doar observat de Mântuitorul Iisus Hristos şi de către ucenicii Săi care L-au întrebat pe Iisus dacă omul acesta este orb pentru că a păcătuit el sau părinţii lui. Iar Mântuitorul Iisus Hristos a răspuns că nu a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci s-a născut orb pentru ca să se arate în el lucrarea lui Dumnezeu. Mântuitorul răspunde că nu a păcătuit nici cel orb, fiindcă nu putea păcătui înainte de a fi fost născut, nici părinţii lui, pentru a spulbera credinţa falsă a unora dintre iudei împrumutată de la păgâni, şi anume că uneori sufletul care a păcătuit mult, la ieşirea lui din trup, intră în alt om sau într-un copil care se naşte şi petrece încă o viaţă pe pământ în alt trup, pentru a se curăţi ori izbăvi de păcate prin suferinţă. Totodată, Iisus spune că, potrivit voii lui Dumnezeu, sunt şi oameni care suferă nu pentru păcatele lor proprii sau ale părinţilor, ci pentru ca să arate în ei lucrarea lui Dumnezeu, de vindecare şi de schimbare sau de înnoire a vieţii omului.

Mântuitorul Iisus Hristos a scuipat în ţărână şi a făcut tină spre a unge cu aceasta ochii orbului. Gestul Mântuitorului arată că, întrucât El este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care, la Facerea lumii, S-a aplecat şi a luat ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă (Facere 2, 7), tot El poate reface acum natura umană, deoarece a devenit infirmă, neputincioasă şi suferindă. După ce i-a uns ochii cu tină, Iisus l-a trimis pe cel orb la scăldătoarea Siloamului nu pentru că era acolo o apă miraculoasă, ci din două motive: în primul rând, ca să vadă ascultarea şi credinţa orbului. Iar acesta s-a dovedit mai ascultător şi mai credincios decât unii care aveau vedere fizică, dar nu aveau şi vedere duhovnicească. Orbul din naştere nu a întrebat nimic, nu a ezitat, ci a împlinit ce i s-a cerut, adică a mers imediat acolo unde a fost trimis. Nu ştim cum a ajuns el acolo, cine l-a ajutat, părinţii lui ori vreun apropiat sau, mai degrabă, a mers până la scăldătoare şi a găsit-o, prin însăşi puterea cuvântului Mântuitorului. Al doilea motiv pentru care Mântuitorul l-a trimis pe cel orb la scăldătoarea Siloamului este ca să vadă cât mai multă lume că el a mers la scăldătoarea Siloamului în timp ce era orb. Ochii lui, fiind acum acoperiţi cu tină, atrăgeau şi mai mult atenţia mulţimii că este un nevăzător, dar după ce s-a spălat, împlinind cu multă smerenie şi multă credinţă ceea ce Iisus i-a poruncit, orbul din naştere s-a vindecat, a devenit văzător, iar multă lume care l-a văzut, l-a recunoscut. Deci orbul a fost trimis de Hristos la scăldătoarea Siloamului, care înseamnă trimis, pentru a deveni apoi un trimis sau misionar-mărturisitor al lui Hristos printre iudei. Vedem aici lucrarea minunată şi pedagogia sfântă a Mântuitorului Iisus Hristos Care foloseşte chiar oameni infirmi sau bolnavi ca să-I mărturisească dumnezeirea Lui, în timp ce unii oameni sănătoşi care se cred desăvârşiţi se împotrivesc Lui sau refuză să recunoască prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în El. În cele trei duminici: a slăbănogului, a samarinencei şi a orbului din naştere, Hristos repară sau restaurează omul, fizic şi sufleteşte. Iar prezenţa apei, în toate cele trei cazuri, scăldătorea Vitezda, „apa cea vie” dată de Iisus la fântâna lui Iacob şi izvorul Siloamului, vine să ne prefigureze Taina prin care devenim ai lui Hristos, cea care ne naşte din apă şi din Duh (Ioan 3, 5), Sfântul Botez.

Evanghelia de astăzi ne prezintă pe larg convorbirea dintre Mântuitorul Iisus Hristos cu acest orb şi apoi convorbirea dintre orb şi fariseii cărturari care, fiind invidioşi pe Iisus, s-au mâniat pe orbul vindecat. După ce vindecă orbul din naștere, Hristos este subiect de anchetă pentru vindecat. Pentru iudei, omul este „de la Dumnezeu” dacă se odihneşte în ziua de sâmbătă, care nu-L deranjează cu ceva pe Dumnezeu; iar nu acest om care, în ziua de sâmbătă, dă vedere orbului! Dar Dumnezeu vrea să fie deranjat, căutat, cercetat, întrebat. Deci, potrivit gândirii lor, cei dintâi ţineau ziua de sâmbătă aşa cum trebuia, iar cei din urmă nu! Chiar și părinții se dezic de el dinaintea fariseilor ce-l vor pe orb scos din sinagogă (Ioan 9, 22). Era frica de lume, o frică mereu prezentă şi atât de actuală şi pentru trăitorii de azi. Așa este mereu când legaliștii ar vrea minunea arestată că nu se supune puterii lor de hotărâre. Într-un cuvânt la această duminică părintele Arsenie Boca spunea: când nu poţi nimic, faci „ştiinţă”, întrebi de cauză, iar când cauza e un păcat, faci morală. Oricum, chiar încercuiţi în neputinţă, încercăm o măsură preventivă. Ceea ce au păţit alţii, tu poţi să nu păţeşti dacă ocoleşti greşelile lor.

Domnul îl întâmpină pe cel dat afară. Omul nu se dezisese de El, ba chiar reușise să pună la punct logica limitată şi răutăcioasă a fariseilor. Îi atacă cu inteligență atunci când îi întreabă dacă nu cumva setea de repetare a celor întâmplate se naște din nevoia lor de a se converti la Hristos (Ioan 9, 27). Suportat ca orb, omul devine de nesuportat a văzător. Vede şi vorbeşte, ca şi cum vindecarea ar fi fost mai mult decât dătătoare de vedere trupească. Şi a şi fost. E cât se poate de limpede că Mântuitorul nu i-a redat numai vederea luminii celei materiale, numai vederea lumii ci și a celor din adânc, ale luminii celei pline de har. Omul vede nu doar cu ochii trupeşti. Recunoscând pe Hristos drept Fiul lui Dumnezeu, închinându-se Lui, omul se așază în rândul văzătorilor de Dumnezeu.

Mai departe de textul Evangheliei de azi, Iisus mărturisește: „Eu am venit în această lume pentru judecată, pentru ca cei care nu văd să vadă și care văd să ajungă orbi” (Ioan 9, 39). Cuvintele acestea îi mişcă pe farisei: „Oare şi noi suntem orbi?” (Ioan 9, 40), catalogaţi oarecum ca pierzătorii lumii. Dilema propusă de Hristos e afront pentru orgolioși până astăzi. Dinaintea adevărurilor despre ea, femeia samarineancă, pomenită în duminica trecută, exultă cu inteligență, căutând răspuns de la Hristos. Fariseii nu. Ei sunt răspunsul la toate. De aceea Mântuitorul le răspunde, final al discuției: „Dacă ați fi orbi n-ați avea păcat; dar acum ziceți: Vedem! Tocmai de aceea păcatul vostru rămâne” (Ioan 9, 41). Uneori orbirea se întinde pe perioada veşniciei!

În cele din urmă vedem cum acest orb din naştere vindecat de Iisus Hristos devine mărturisitor al puterii Lui vindecătoare, atât de insistent, încât încearcă să-i lămurească pe farisei despre puterea dumnezeiască a lui Iisus, zicând că dacă „Iisus nu ar fi de la Dumnezeu, El nu ar putea face minuni” (Ioan 9, 33), deoarece dacă Iisus ar fi un om păcătos, Dumnezeu nu L-ar asculta. El le mai spune: „Voi nu ştiţi de unde este El” (Ioan 9, 30), adică de unde vine puterea Lui făcătoare de minuni. Prin urmare, dacă Iisus n-ar fi trimis de la Dumnezeu, n-ar fi putut face această minune. Văzând fariseii că orbul devine mărturisitor al lui Hristos şi posibil ucenic al Lui, l-au ocărât şi l-au dat afară din sinagogă. Însă, după ce acesta a fost ocărât şi exclus din sinagogă pentru că devenise mărturisitor al puterii Lui dumnezeieşti vindecătoare, Iisus l-a întâlnit pe cel ce l-a vindecat şi i-a zis: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Iar el a întrebat: cine este ca să cred în El? Mântuitorul i-a răspuns: Cel pe care îl vezi în faţa ta. Iar orbul a mărturisit şi a zis: Cred. Şi s-a închinat Lui” (Ioan 9, 35-38). Aşadar, de la mărturisirea puterii dumnezeieşti vindecătoare a lui Iisus, omul vindecat de orbire trupească ajunge la mărturisirea dumnezeirii Lui, întrucât crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi I se închină Lui. De puţine ori S-a descoperit Iisus pe Sine ca Fiu al lui Dumnezeu. O dată samarinencii, a doua oară acestui orb din naştere şi a treia oară ucenicilor, înainte de slăvitele Sale Patimi. Vindecatul a primit această binecuvântare, pentru că a purtat cu răbdare orbia fără vină şi pentru că L-a mărturisit pe Iisus că este de la Dumnezeu înaintea tăgăduitorilor Săi, că l-a învrednicit de o descoperire dumnezeiască.

Un înţelept tălmăcitor al Evangheliei, Nichifor, spune despre omul acesta care s-a născut orb: „Omul care s-a născut orb, care nu ştiuse niciodată ce putea să însemne vederea, va simţi o mâhnire cu mai mică decât omul care văzuse odinioară, şi apoi şi-a pierdut vederea. Acesta fusese orb, şi a primit mai târziu răsplata pentru această stare de jale aproape nesimţită. Căci el a primit vederea de două ori: vederea trupească, prin care el a văzut lumea din jurul lui; şi vederea duhovnicească, prin care el L-a recunoscut pe Ziditorul lumii.” Din această zi, a început să vadă lumina soarelui cu ochii trupeşti, dar şi sufletul lui s-a luminat cu lumina credinţei. Din această zi, orbul Îl cunoaşte pe Mântuitorul, crede în El şi I se închină Lui ca Unui Dumnezeu. De aceea trebuie sa ne imaginăm câtă bucurie simte cineva care şi-a recăpătat vederea. Din cele întâmplate, înţelegem că Iisus a venit în lume ca să ne aducă lumina mântuirii, precum El Însuşi a spus-o: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In. 8, 12).

Orbirea spirituală ca incapacitate a unor oameni de-a recunoaşte în minunile lui Iisus Hristos prezenţa dumnezeirii Lui, de-a crede în El şi a-L mărturisi ca fiind Mântuitor al omenirii, Care vindecă natura umană de păcat, boală şi moarte, se manifestă şi astăzi în multe forme: ateism sau ostilitate faţă de religie, nihilism sau indiferenţă faţă de valorile credinţei, secularizare sau diminuare a vieţii spirituale, până la uitarea de Dumnezeu şi de Biserică. Însă, adesea, oamenii care au trecut prin suferinţă şi au cunoscut ajutorul lui Dumnezeu, ca vindecare şi eliberare, sporesc în credinţă ca vedere spirituală a prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în viaţa omului.

În concluzie, Evanghelia de astăzi ne arată cum un orb din naştere a devenit văzător şi mărturisitor credincios al lui Hristos, iar unii dintre cărturarii farisei care vedeau trupeşte au rămas în orbirea lor spirituală refuzând să creadă că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Prin urmare, vedem că Dumnezeu poate face dintr-un om infirm un dascăl, un misionar, un trimis al Său în lume. Vedem cât de mare este iubirea lui Dumnezeu şi cât de mare este lucrarea harului lui Dumnezeu în oameni. Iată, aşadar, consecinţa luminării: bucurie şi credinţă. Cu siguranţă însoţite de fapte creştineşti, corespunzătoare învăţăturii evanghelice.

Iisus a tămăduit orbirea ochilor, dar n-a putut tămădui orbirea răutăţii, care nu are leac, dar are pedeapsă. Lucrarea Bisericii nu se vede azi. Nu o văd uneori nici fiii ei. Între acuzele neimplicării sau a prea multei implicări, orbii nu pot vedea că Hristos, al cărui chip îl poartă, este şi în cei de lângă ei. Din acest motiv, noi cei care nu avem posibilitatea de a vorbi cu ei, fiindcă nu vor să audă, să vadă, să simtă, avem bucuria rugăciunii. Rugaţi-vă pentru toţi!

Noi, cei care încercăm să vedem cu ochii trupeşti şi sufleteşti, avem prilejul ca împreună cu orbul vindecat să mărturisim şi noi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, şi, luminaţi de harul lui Iisus, să ne închinăm Lui, pentru mântuirea noastră.

Credem, Doamne! Primeşte închinăciunea noastră! Amin!

Autori bibliografici: PF Patriarh Daniel, Preot Constantin Necula, Ieromonah Arsenie Boca, Preot Nicolae Tănase