Pericopa evanghelică a celor zece leproşi ne arată că toţi s-au vindecat trupeşte, dar numai unul era vindecat şi sufleteşte. Toţi au devent curaţi, dar nu toţi mântuiţi.
"Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi". (Luca 17, 13).
Cuvintele celor zece leproşi din Ghineea Isaharului sunt o rugăciune plină de nădejde. La acestea, Iisus răspunde prin expresia: "Duceţi-vă de vă arătaţi preoţilor". Respectă prescripţiile iudaice. Îi trimite la autoritatea sanitară supremă, pentru a primi confirmarea sau infirmarea bolii. La strigătul lor plin de durere, dar, şi de nădejde, Domnul nu rămâne indiferent. Cei zece se vindecă pe cale, întâlnirea lor cu Iisus fiind întâlnirea durerii omeneşti cu iubirea divină.
Această evanghelie îşi are durerea şi bucuria ei. Durere, pentru că zece oameni erau suferinzi de o boală incurabilă; bucurie, pentru că toţi cei zece au fost vindecaţi de Doctorul Suprem al sufletelor şi trupurilor noastre, Hristos Domnul. Marea durere din Evanghelia vindecării celor zece leproşi, pe care o exprimă Însuşi Mântuitorul, este aceea că, dintre cei zece numai unul s-a întors să dea slavă lui Dumnezeu, să mulţumească pentru binefacerea vindecării. Pentru recunoştinţa lui, samarineanul primeşte dar peste dar, o viaţă nouă: "credinţa ta te-a mântuit". (Lc 17,19). Prin acesta, singur, Evanghelia devine una a Laudei, a Doxologiei. Sensul duhovnicesc al acestei minuni îl reprezintă virtutea recunoştinţei, care este un certiicat al calităţii noastre umane.
Suntem probabil tentaţi să-i dezaprobăm pe cei nouă care nu s-au întors să mulţumească. Această secvenţă biblică ar trebui să trezească în conştiinţă o întrebare esenţială: De care parte suntem în fiecare zi a vieţii noastre: a samarineanului recunoscător sau a iudeilor care nu au mulţumit?
Pericopa evanghelică a celor zece leproşi ne arată că toţi s-au vindecat trupeşte, dar numai unul era vindecat şi sufleteşte. Toţi au devent curaţi, dar nu toţi mântuiţi. Doar unul e capabil să se întoarcă în interiorul lui şi să-L caute pe Dumnezeu,
În lumina învăţăturii evanghelice, recunoştinţa trebuie cultivată pentru a deveni o floare foarte răspândită. Ea trebuie să împodobească sufletul creştin, fiind exprimată, în primul rând faţă de Dumnezeu, Care, prin jertfa şi învierea Fiului Său întrupat, a vindecat firea umană de lepra păcatului. Recunoştinţa va fi îndreptată apoi către părinţi şi către toţi binefăcătorii noştri, pentru că recunoştinţa este floarea iubirii, iar iubirea nu cade niciodată.
