Cuvânt la sărbătorea Sfintei Treimi

„Haide să păşim acum către cuvântările despre Dumnezeu, luând de patroni ai cuvântării pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, despre care ne propunem să vorbim, ca Tatăl să ne fie binevoitor, Fiul împreună lucrător iar Sfântul Duh să ne insufle în cuvântare, şi mai mult chiar, ca din unica Dumnezeire să ne fie o unică luminare, împărţită în Unime şi unită în împărţire, lucru foarte minunat.” (Sfântul Grigorie de Nazianz).

Iubiți frați și surori,

Sfânta Biserică a stabilit ca a doua zi după Rusalii să prăznuim Sfânta Treime, Unitatea Dumnezeirii în Trei Persoane. Conform învăţăturii creştine, Sfânta Treime este temeiul întregii ordini spirituale, materiale, morale, personale şi sociale, iar împlinirea fiinţială şi morală a omului este apropierea progresivă sau comuniunea de viaţă cu Sfânta Treime. Prin Pogorârea Sfântului Duh, sărbătorită ieri, se desăvârşeşte lucrarea săvârşită de Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Astăzi, mulţumim preamărind pe Atotţiitorul, Mântuitorul şi Sfinţitorul a toată lumea, Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Este cea mai mare sărbătoare a noastră de mulţumire şi recunoştinţă, deşi ea stă în umbra Învierii Domnului şi a Pogorârii Sfântului Duh; nici chiar Sfinţii Părinţi ai Bisericii nu au stabilit pentru Sfânta Treime o sărbătoare solemnă, lăsând-o învăluită în taina Ei.

Dogma Bisericii ne spune că Dumnezeu este unic, unul singur ca esenţă divină, dar în acelaşi timp întreit ca persoane. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este realitatea personală, unică şi supremă dar şi întreită. Întrucât esenţa divină este unică, indivizibilă şi imuabilă, fiecare Persoană a Sfintei Treimi este Dumnezeu adevărat, egal şi nedespărţit, de celelalte, fără să se contopească, dar şi fără să se separe vreodată.

Dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu – exprimată de nenumărate ori de-a lungul întregii Scripturi – consti­tuie mobilul însuşi al vieţii creştine. Posibilitatea reprezentării lui Dumnezeu în forme văzute este dată de două principii creştine: întâi, pentru că El s-a descoperit în diverse forme (rugul arzând, nor sau foc etc.) şi pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca om; iar mai apoi pentru că noi purtăm chipul şi asemănarea lui Dumnezeu de la creaţie. Pornind de la actul întrupării Domnului, Sfântul Ioan Damaschin afirma: „Pentru această pricină, plin de încredere zugrăvesc pe Dumnezeu cel nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul care s-a făcut văzut pentru noi, prin participarea la trup şi sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul văzut al lui Dumnezeu; căci dacă este cu neputinţă să se zugrăvească sufletul, cu atât mai mult Dumnezeu, care a dat sufletului imaterialitatea!”.

Mintea noastră încearcă să îşi facă o idee despre Treimea dumnezeirii celei unice, prin unele asemănări. Astfel, unii părinţi şi scriitori bisericeşti din antichitate au socotit că pot descoperi o oarecare analogie între Sfânta Treime şi sufletul omenesc, cu întreita sa înzestrare: minte, voinţă şi simţire, care toate la un loc formează sufletul nostru unic. Alţii, ca Sfântul Atanasie cel Mare, au socotit că pot descoperi o astfel de analogie în cele trei înfaţişări ale soarelui: discul, razele şi lumina, care toate la un loc alcătuiesc un singur soare. Mai nimerită ni se pare analogia la care s-a gândit Dionisie Pseudo-Areopagitul. Într-o cameră, a spus acesta, avem trei sfeşnice, dar nu putem deosebi care este lumina ce ne vine de la unul din sfeşnice şi care de la celelalte. În alte analogii se propun cele trei dimensiuni ale lucrurilor: lungime, lăţime şi înălţime; cele trei înfăţişări ale timpului: trecut, prezent şi viitor; cele trei laturi ale unui triunghi şi aşa mai departe. Sfânta noastră Biserică n-a considerat însă niciodată că prin aceste analogii s-ar putea pătrunde în însăşi fiinţa intimă a lui Dumnezeu Cel Unic, preamărit în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, această învăţătură de temelie a creştinismului trebuind să fie primită prin credinţă.

Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). Acest cuvânt, „să facem”, ne dă să subînţelegem în chip tainic şi celelalte feţe ale Dumnezeirii. În alt loc zice dumnezeiasca Scriptură: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi...” (Facerea 3, 22). Sfântul Irineu de Lyon ne spunea că Fiul şi Duhul Sfânt sunt mâinile lui Dumnezeu Tatăl, cu care El şi la începutul, şi la înnoirea lumii – prin Hristos, Noul Adam – a lucrat.

În Vechiul Testament avem şi alte situaţii în care întâlnim lucrarea Sfintei Treimi: feţele Dumnezeieşti se arată la amestecarea limbilor celor ce zideau Turnul Babel. Căci şi acolo auzim: „Să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor” (Facerea 11, 7). La stejarul Mamvri, Dumnezeu Se arată robului Său, patriarhul Avraam, în chipul a trei tineri. Aici, pentru prima oară în dumnezeiasca Scriptură, apare la Dumnezeu în chip tainic numărul trei. Căci scris este: „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmul 32, 6). Marele prooroc al lui Dumnezeu, Ilie, a poruncit să toarne de trei ori apă pe jertfa sa (3 Regi 18, 34). Şi la proorocul Isaia se arată umbrit Sfânta Treime, când a văzut slava Domnului şi pe Serafimii ce stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două acoperindu-şi feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau, strigând unul către altul: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui” (Isaia 6, 3). Şi iarăşi ne arată Treimea când a coborât de trei ori cu rugăciunea sa foc din cer (4 Regi 1, 10). Apoi cei trei sfinţi tineri pe care Nabucodonosor, păgânul împărat al Babilonului, fiindcă ţineau buna credinţă, i-a aruncat în cuptorul cel de şapte ori ars preînchipuiau Sfânta Treime (Daniil 3, 20-23).

Dogma Sfintei Treimi apare cu toată limpezimea în Sfânta Scriptură şi mai ales în cărţile Noului Testament, de unde aflăm cum, chiar la Bună Vestirea făcută Sfintei Fecioare Maria că va naşte pe Mântuitorul lumii, Arhanghelul Gavriil i-a vorbit acesteia despre persoanele Sfintei Treimi (Luca 1, 35). De asemenea aflăm cum, la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos, Sfânta Treime a fost prezentă aievea, Dumnezeu-Tatăl mărturisind despre Fiul Său cel iubit, Fiul primind botezul, iar Sfântul Duh arătându-se în chip de porumbel (Matei 3, 16-18; Marcu 1, 10-11; Luca 3, 22; Ioan 1, 35), aşa cum aţi văzut că este reprezentată această sublimă scenă biblică pe icoanele din biserici. De aceea Sfânta Biserică, preamărind începutul activităţii pământeşti a Mântuitorului prin primirea Botezului de la Sfântul Ioan Botezătorul, spune că, în această împrejurare, „închinarea Treimii s-a arătat”.

De asemenea, în activitatea Sa pământească, Mântuitorul a lămurit cu mai multe prilejuri raportul său cu Tatăl şi cu Sfântul Duh-Mângâietorul (Ioan 14, 14-17; 15, 26), iar la încheierea activităţii Sale pământeşti El a dat Sfinţilor Săi Apostoli următoarea poruncă: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi învăţându-le să păzească toate câte am poruncit vouă” (Matei 28, 19). Deci Mântuitorul ne-a poruncit nu numai să ne închinăm, ci şi să ne botezăm în numele Prea Sfintei Treimi.

La rândul lor, şi Sfinţii Apostoli au vorbit adesea despre persoanele Sfintei Treimi. Astfel, Sfântul Apostol Pavel adresează corintenilor binecuvântarea sa în următoarele cuvinte, care au fost introduse în Sfânta Liturghie a Bisericii noastre: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Cor. 13,13). Tot astfel, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan scrie, cu deosebită limpezime: „Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi aceşti trei una sunt” (1 Ioan 5, 7).

Acestea sunt mărturii clare despre Sfânta Treime, pe care Sfinţii Părinţi ai Bisericii creştine le-au cules din Sfânta Scriptură, le-au comentat cu adâncă înţelepciune şi le-au fixat apoi în Simbolul credinţei, în Crez, cu prilejul Sinoadelor a toată creştinătatea din veacul al IV-lea. Astfel, noi mărturisim în Simbolul credinţei: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului [...] şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul Iui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul Care de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit [...]”.

Dacă Legea veche oprea reprezentarea lui Dumnezeu în forme sensibile, pictura creştină a căutat de timpuriu să înfăţişeze dumnezeirea, ţinând seama de ideea creştină despre cele trei persoane în diferită lor activitate şi de atributele fiecărei persoane în parte.

Astfel, începe reprezentarea persoanelor Sfintei Treimi, mai întâi separat, fiecare dintre ele având simbolul ei caracteristic, inspirat din diferite texte biblice, dintr-un studiu al unui Sfânt Părinte sau dintr-un imn liturgic. Dumnezeu-Tatăl, deşi mai puţin reprezentat, din cauza cuvintelor Sfântul Evanghelist Ioan: „Duh este Dumnezeu” (Ioan 4, 24), a fost totuşi pictat încă din vechime, sub diferite forme, fie simbolic sau antropomorfic, unele din aceste moduri de reprezentare rămânând normative în pictura până în zilele noastre.

Simbolic, Dumnezeu Tatăl a fost înfăţişat chiar în catacombe, având ca baza de plecare diferite texte scripturistice, fie sub forma unui nor luminos conform textelor din Ieşirea 13, 21; 19, 16-18; 24, 17; 1 Regi 19, 11-12; Matei 17, 5 (scene de genul acesta înfăţişează Botezul Domnului, Schimbarea la faţă, Pogorârea Sfântului Duh), fie sub forma unei mâini, care iese dintr-un nor (Ieşirea 3, 20; 13, 16; Psalmul 117); a ochiului lui Dumnezeu (2 Cronici XVI, 19), a tronului lui Dumnezeu (Iezechiel 1, 26; Daniil 7, 9), sau a rugului în flăcări, care ardea fără a se consuma (Ieşirea 3, 1).

Începând de prin secolul al IX-lea, înfăţişarea simbolică a lui Dumnezeu-Tatăl cedează în favoarea reprezentării Lui în chip de om, bazată tot pe temeiuri biblice, unele deja enunţate. Pe baza acestor texte, Dumnezeu-Tatăl a fost şi este înfăţişat sub chipul unui bătrân venerabil, Cel vechi de zile, din viziunea proorocului Daniil (7, 9), cu părul lung şi alb, cu barbă mare albă, îmbrăcat în veşminte strălucitoare, şezând pe un nor sau pe tron, cu capul descoperit şi ţinând în mâna dreaptă sceptrul puterii şi al stăpânirii veşnice.

Deseori este pictat şezând pe globul pământesc (Psalmul 24, 1), având în jurul capului un triunghi echilateral, care simbolizează Sfânta Treime, în interiorul căruia se văd scrise literele greceşti "o on" = Cel ce este – după textul din Ieşirea 3. 14. „Eu sunt Cel ce sunt” (în ebraică Yahveh - YHVH) sau „Eu sunt alfa şi omega” (Apocalipsa 1, 8), sau un nimb auriu, simbol al sfinţeniei.

În ce priveşte cea de a doua persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu Fiul, de la început au fost folosite, pentru reprezentarea ei, simboluri şi alegorii, ca: peştele, mielul, păstorul cel bun (Ioan 10, 11-15), viţa de vie (Ioan 15, 1-6). În pictura creştină şi îndeosebi în cea a Bisericii Ortodoxe, Mântuitorul este pictat ca un bărbat frumos, pe chipul căruia se oglindeşte sfinţenie, seriozitate, demnitate şi nespusă bunătate; sau prunc, sau în etate, învăţător, Prooroc, Arhiereu, cu Evanghelia în mâini, binecuvântând, răstignit pe cruce, după înviere, împărat, judecător.

Deşi pentru a treia persoană, Dumnezeu Sfântul Duh, se găsesc multe referiri în Vechiul Testament (Facerea 1, 2; Isaia 59, 19; Iezechiel 3, 14; 8, 3), în pictură s-au folosit numai texte din Noul Testament, unde Sfântul Duh s-a arătat în forme concrete şi vizibile, cum este cazul la Botezul Domnului (Matei 3, 16), unde se arătă în chip de porumbel, ca şi la Cincizecime, asupra Apostolilor în chip de limbi ca de foc (Fapte 2, 1-4).

Deşi nu există nici un temei biblic pentru reprezentarea în chip omenesc a Sfântului Duh, unii miniaturişti apuseni din secolul al XI-lea l-au înfăţişat sub forma unui bărbat matur, care seamănă cu Tatăl şi cu Fiul că etate, purtând aceeaşi îmbrăcăminte, deosebindu-se doar prin insigne; alteori L-au înfăţişat în chip de tânăr, fără barbă, sau copil. Niciodată însă, în pictură Sfântul Duh nu apare singur.

Dacă pentru reprezentarea persoanelor treimice separat, obstacolele au putut fi trecute mai uşor, pentru redarea unităţii Sfintei Treimi a fost destul de greu. Dar cu toate greutăţile de ordin practic, creştinii cunoscând învăţătura Bisericii despre Dumnezeu Unul în fiinţă şi întreit în Persoane, au găsit modalităţi de a reprezenta Treimea, unele mai fericite, mai izbutite şi conforme cu învăţătura Bisericii, altele mai îndrăzneţe şi câteodată îndepărtate de adevăr, pe care Biserica nu le-a admis.

Greutatea constă şi în faptul că aceste scene trebuiau să redea în acelaşi timp coeternitatea, deofiinţimea şi egalitatea persoanelor. Cu toate acestea, drumul anevoios al reprezentării Sfintei Treimi a început chiar din primele secole. Cele dintâi încercări de a reda ceea ce se ascunde şi este nepătruns în fiinţa dumnezeirii s-au făcut cu ajutorul unor simboluri, dar care trebuiau să redea egalitatea persoanelor şi prin această începe drumul simbolurilor geometrice sau al formelor simbolice corporale.

Pictorii caută să găsească în lumea formelor, figuri, care să exprime cât mai clar unitatea treimică. Aşa apare chiar în catacombe un triunghi cu laturile egale, având monogramul lui Iisus Hristos, flancat de a (alfa) şi o (omega). Asemenea scene triunghiulare se întâlneau în Biserica răsăriteană pe epitafe, considerate ca semne ale credinţei în Sfânta Treime. Mai târziu, acest triunghi a fost aşezat pe capetele persoanelor zugrăvite în icoane. Prin secolul al XV-lea apar, pentru reprezentarea Treimii, cercurile împletite. Evoluând treptat, pictura trece de la figurile geometrice la reprezentările simbolice, ale Sfintei Treimi, încât la începutul secolului al V-lea se întâlneşte o astfel de înfăţişare, aşa cum a dorit s-o ilustreze Paulin de Nolla: o câmpie cu palmieri, în mijlocul căreia se înalţa un deal, pe care stătea Hristos în chip de miel; deasupra mielului plana porumbelul, iar deasupra porumbelului era o cruce înconjurată de raze luminoase şi stele. Din deal izvorau patru râuri, simbolizând Evangheliştii, iar într-un cerc se aflau doisprezece porumbei. Întreaga compoziţie era dominată de mâna lui Dumnezeu, care ieşea dintr-un nor. Aceasta ar fi prima reprezentare cunoscută, care ne dă unitatea Sfintei Treimi, cele trei persoane fiind redate, în ce priveşte forma, pe verticală. Un real progres s-a făcut atunci când pictorii au început să redea Treimea cu ajutorul unor figuri omeneşti şi a altor simboluri, sau a două figuri omeneşti şi un simbol; dar totdeauna operele lor au fost naturale şi prin urmare nu au ofensat nici raţiunea, nici sentimentul religios al credincioşilor. Şi din fericire, această cale a fost mai mult urmată. Astfel, din secolul al V-lea aflăm motive cu Tatăl în formă simbolică a unui nor luminos, Fiul că om iar Sfântul Duh în chip de porumbel, mai întâi într-o pictură murală, care reprezintă Botezul Domnului.

Pentru a fi în deplină armonie şi concordanţă cu învăţătura ei, Biserica stabileşte reguli precise cu privire la reprezentarea Sfintei Treimi în pictură. De la această dată, Tatăl se pictează în chipul unui bătrân venerabil, Fiul şezând de-a dreapta Lui, amândoi purtând nimb pe cap, iar Duhul Sfânt în chip de porumbel, plutind în aer deasupra lor. O formă de reprezentare a Sfintei Treimi, care a devenit aproape normativă în Biserica Ortodoxă, este cea alegorică a ospeţiei lui Avraam, la stejarul din Mamvri. Temă foarte timpurie şi cea mai răspândită în arta bizantină, îşi găseşte temei în textul din Facerea 18, 1-15, deşi la început a avut la bază şi diferite tradiţii elenistice.

De regulă, cina lui Avraam sau Filoxenia (iubirea de străini) se prezintă sub chipul a trei îngeri sau a trei bărbaţi, aşezaţi pe o latură sau în jurul unei mese pe un fond de arhitectură cu unul sau mai multe etaje, legate printr-un ştergar. Ei sunt încadraţi de gazdele Avraam şi Sarra. În înfăţişarea acestei scene, scopul artiştilor era uneori dublu: pe de o parte, prezentarea elementului surpriză şi bucuria gazdei, care intră în relaţie cu Dumnezeu, iar pe de altă parte, prezentarea Sfintei Treimi. În felul acesta apar două trăsături esenţiale: cea dinamică şi cea reprezentativă. Aceste două elemente apar cât se poate de plastic într-un mozaic de la biserica Sfânta Maria Maggiore din Roma, secolul IV, unde scenă apare în două registre suprapuse: în partea superioară, Avraam adresează salutul de bun venit celor trei soli ai lui Dumnezeu, şi-i primeşte cu braţele deschise; în partea inferioară este reprezentată cina, artistul respectând textul biblic. Şi mai desăvârşită apare scena în mozaicul de la San Vitale din Ravenna. În evoluţia acestei scene, în ce priveşte compoziţia, în arta bizantină întâlnim un stil frontal, caracterizat mai întâi prin înşiruirea a trei persoane, egale ca înălţime şi asemănătoare ca chip, prin care se reda egalitatea persoanelor treimice. De prin secolul al IX-lea apare tendinţa, ca figura centrală să le domine pe celelalte. Cum secolele schimbă ideile spre noi orientări stilistice, realizându-se opere din ce în ce mai perfecte, prin secolul al XIV-lea apare o masă semirotundă, iar figurile şi propoziţiile persoanelor capătă graţie şi supleţe, fiind aşezate în profil. Cele mai desăvârşite realizări de genul acesta au rămas moştenite de la Teofan Grecul şi Andrei Rubliov.

Sfânta Treime este imaginea desăvârşită a familiei. Dacă am picta o familie am avea evidenţa trinitară în concept şi accepţiune: tatăl – imaginea autorităţii Tatălui ceresc, mama – stigmatul lucrării sfinţitoare a Sfântului Duh iar pruncii – avatarul Întrupării Fiului, împlinitorul Iubirii şi Cuvântul prin care toate s-au zidit. Familia este ca şi în cazul Sfintei Treimi un cerc în care se circumscriu trei cercuri, aşadar o tridimensionalitate care oferă echilibru şi formă veşniciei iubirii.

Cultul Bisericii este în deplină dependenţă de esenţa trinitară. Binecuvântările slujbelor şi ale rugăciunilor izvorăsc din credinţa în Sfânta Treime: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor!”, „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor!”, „Slavă Sfintei şi celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor!”. Deşi toate rugăciunile noastre le facem către Preabunul nostru Dumnezeu Cel în Treime închinat şi slăvit, cele mai scurte şi mai obişnuite rugăciuni, cu care ne închinăm direct Prea Sfintei Treimi, sunt acestea: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Apoi rugăciunile numite „începătoare”, sunt: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”; apoi „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”; „Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi...” şi celelalte. Mai sunt şi alte multe rugăciuni către Prea Sfânta Treime, pe care Sfinţii Părinţi le-au alcătuit şi le-au lăsat Bisericii, cum este de exemplu la vecernie cântarea: „Lumină lină…”

Dogma Sfintei Treimi a fost discutată la Primul Sinod Ecumenic desfășurat la Niceea, în anul 325, pentru combaterea ereziei preotului Arie din Alexandria. Acesta nega dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, și Îl considera ca fiind doar cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu şi, prin urmare, diferit de Tatăl, ca ființă. Ierarhii adunaţi la Sinodul de la Niceea au clarificat învăţătura Bisericii, şi anume că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, deci este Dumnezeu. În explicarea acestei problematici, un rol important l-a avut şi Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei care, fără a utiliza formulări academice sau alte cuvinte sofisticate, le-a demonstrat tuturor celor prezenți că Dumnezeu este unul în fiinţă, dar întreit în persoane. Cum a făcut acest lucru? Mai întâi a luat o cărămidă în mâna stângă și le-a spus celor prezenți că, deși este un singur obiect, ea este alcătuită din trei elemente: pământ, apă şi foc. Apoi, cu mâna dreaptă a făcut semnul Sfintei Cruci, spunând: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Strângând, după aceasta, cărămida, în partea de sus a cărămizii s-a aprins foc, apa a curs pe jos, iar în mâna Sfântului Spiridon a rămas numai lutul. În urma acestei minuni, filozoful Evloghie, adept al lui Arie, s-a botezat și a devenit ortodox.

Această expunere ne îndeamnă să ne rugăm Dumnezeului Cel viu, închinat în Sfânta Treime, şi să mărturisim cu speranţă: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie!”.

Să rugăm deci pe Dumnezeu Cel Unic în fiinţă şi întreit în Persoane să întărească în sufletul nostru credinţa, nădejdea şi dragostea şi să facă din ce în ce mai simţită în adâncul fiinţei noastre lucrarea harului divin, cu ajutorul căruia să ne putem împlini cu cinste misiunea de a Îl convinge pe Dumnezeu să ne mântuiască. Amin!