Pilda numită a vameşului şi a fariseului ne învaţă cum să ne rugăm pentru ca rugăciunea noastră să fie roditoare, dar în acelaşi timp ne lămureşte şi asupra felului de a judeca al lui Dumnezeu.
Pericopa evanghelică citită în Duminica Vameşului şi Fariseului, aparţinând textului scripturistic lucanic (Luca 18, 10-14), cuprinde o pildă pe care Domnul Hristos a rostit-o în faţa unora care se considerau pe sine drepţi, după cum precizează în versetul care anticipează pilda (Luca 18, 9). El îi cheamă să-şi vină în fire prin pilda vameşului şi a fariseului, două extreme în ierarhia morală a vremii: fariseii erau conducerea religioasă şi erau consideraţi gruparea cea mai credincioasă Legii, pe când vameşii erau colaboratorii romanilor şi ai irodienilor, pasibili de necurăţie din cauza relaţiilor cu păgânii şi având faima că sunt lacomi de bani şi nelegiuţi.
Finalul epic al pildei ne prezintă doi oameni care se roagă, fiecare în felul lui. Sunt doi oameni cu două stări sufleteşti diferite, cu conştiinţe diferite: unul „păcătos” şi altul „drept”, unul odios în ochii lumii şi altul apreciat; unul care nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii spre cer şi altul care, plin de sine, se lăuda înaintea lui Dumnezeu cu faptele lui. În concluzie, un tablou care s-ar putea intitula sugestiv: „Dreptul mândru şi păcătosul smerit în faţa judecăţii”.
Deşi s-au suit la Templu să se roage, pe cei doi îi separă două lucruri esenţiale: conţinutul rugăciunii şi rezultatul acesteia; ce anume cere lui Dumnezeu unul şi ce anume cere celălalt, cu ce inimă se întoarce acasă vameşul şi cu ce inimă se întoarce fariseul. Unul se smereşte, celălalt se laudă; unul cere iertarea păcatelor, celălalt îşi justifica meritele.
Vameşul a venit cu inima înfrântă şi smerită înaintea lui Dumnezeu. Stând în spate, aproape de uşă, el îşi lovea pieptul şi îşi spăla păcatele cu lacrimile pocăinţei. În sinea lui ştia că doar mila lui Dumnezeu îl mai poate salva. Asta I-a plăcut lui Dumnezeu!
Fariseul săvârşea multe fapte bune: postea, dădea zeciuială către templu, făcea milostenie, dar pentru că îşi închipuia că toate acestea îl îndreptăţesc înaintea lui Dumnezeu, obligându-L la răsplată, a pierdut efectul rugăciunii, bucuria comuniunii cu Izvorul iubirii şi al păcii eterne.
Mântuitorul Hristos ne recomandă mai întâi virtutea smereniei (Matei 5, 3), fiindcă ea este fundamentală, pe ea se reface legătura omului cu Dumnezeu. Din această Evanghelie vedem că pe omul smerit Dumnezeu îl iubeşte, îl iartă, îl mângâie şi îi dă har, iar celor mândri le stă împotrivă (Iacov 4, 6). Virtutea smereniei o putem lua ca exemplu de la pomii încărcaţi cu roade. Cu cât sunt mai bogaţi, cu atât ramurile lor sunt mai aplecate spre pământ. Dacă mândria este o boală cumplită a sufletului omenesc, o intoxicaţie produsă de iubirea propriului eu, smerenia este medicamentul cu cel mai mare efect, oferit de Hristos, doctorul sufletelor noastre (Matei 11, 29).
Întreaga Sfântă Scriptură este plină de exemple care ne arată cât de mult apreciază Dumnezeu virtutea smereniei: îl cheamă pe Iosif din groapa în care fusese aruncat de fraţii săi, din apa Nilului l-a scăpat pe Moise şi l-a făcut conducător al poporului ales, din păstorit îl cheamă pe David la demnitatea de împărat, din plugărit îl cheamă pe Elisei, din pescari i-a făcut Domnul pe ucenici apostoli – pescari de oameni. Mântuitorul arată clar calea smereniei ca singura mântuitoare (Marcu 8, 34).
Pilda numită a vameşului şi a fariseului ne învaţă cum să ne rugăm pentru ca rugăciunea noastră să fie roditoare, dar în acelaşi timp ne lămureşte şi asupra felului de a judeca al lui Dumnezeu, Cel ce ne judecă în primul rând după ceea ce găseşte în inima noastră, căci este singurul care poate vedea întregul cuprins al inimii noastre.
Să ne fie pildă de pocăinţă şi smerenia prorocului David care se ruga „Miluieşte-mă Dumnezeule după mrae mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea.” Iar în finalul aceluiaşi Psalm 50 spune că „jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită pe care Dumnezeu nu o va urgisi”. Să luăm aminte la cuvintele Domnului din finalul acestei parabole: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”. Amin!
