„Doamne Dumnezeule, noi suntem patruzeci care am intrat în această luptă. Fie ca toţi patruzeci să fim încununaţi şi nici unul să nu lipsească din acest număr sfânt”.
Biserica Creștină este fundamentată pe Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos și mărturia cea mai grăitoare a credinței creștinilor este sângele vărsat de către mucenici.
Ziua de sărbătorire a unui mucenic este un moment în care ne amintim de suferinţele prin care au trecut şi încă mai trec creştinii pentru a mărturisi credinţa lor în Hristos. Mucenicii sunt lucrul de mare preţ din istoria Bisericii, pentru că pe jertfa lor s-au zidit comunităţile creştine care mărturisesc până astăzi credinţa în Hristos. Istoria primelor veacuri creştine din Imperiul Roman este marcată de mai multe persecuţii declanşate de împăraţii romani, care considerau creştinismul un pericol pentru statul roman păgân. Învăţătura Evangheliei era considerată de păgâni o apostazie de la credinţele politeiste ale strămoşilor şi o formă de dispreţ faţă de zei. Din acest motiv, creştinii erau acuzaţi de orice calamitate se abătea asupra imperiului şi a cetăţenilor săi.
Credinţa este act intim tainic al fiinţei ce marchează constitutiv persoana umană şi dă sens fiinţării sale și totuși și în prezent în unele ţări ale lumii, legile restrictiv-religioase motivează actele de violenţă individuale sau ale grupărilor extremiste şi întreţin ura religioasă. Și astăzi creștinii sunt martirizați pentru credința lor.
În fiecare an, la 9 martie, îi celebrăm pe Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei. Numele Sfinților, așa cum se păstrează ele în „Actele martirice”, sunt: Acachie, Aelian, Aetius, Aggias, Aglaie, Alexandru, Atanasie, Candid, Cudion, Claudiu, Chiril, Chirion, Dometian, Domnus, Ecdicius, Eunoicus, Eutihie, Flavius, Filoctemon, Gaius, Gorgoniu, Heraclie, Iles, Isihie, Ioan, Lisimah, Leontie (Teoctist), Meletie, Nicallus, Priscus, Sacerdon, Severian, Sisinie, Smarald, Teodul, Teofil, Valens, Valerie, Vivian (Vicratius) şi Xantie.
Sfinţii 40 de Mucenici făceau parte din Legiunea a XII-a numită Fulminata (Legiunea Tunetului) şi au fost martirizaţi în anul 320 în timpul persecuţiei lui Licinius (308-323), lângă lacul Van, nu departe de localitatea Sevasta din Armenia (astăzi Sivas, în Turcia).
S-a păstrat în martirologii rugăciunea pe care au rostit-o împreună înainte de intrarea în apele îngheţate: „Doamne Dumnezeule, noi suntem patruzeci care am intrat în această luptă. Fie ca toţi patruzeci să fim încununaţi şi nici unul să nu lipsească din acest număr sfânt”.
Biserica a păstrat şi transmis de asemenea şi mărturisirea de credinţă a martirilor: „Dezbrăcând aceste veşminte, aruncăm de asemenea pe omul cel vechi! Pentru că prin înşelăciunea şarpelui noi am îmbrăcat tunicile de piele (Facerea 3, 21), ne dezbrăcăm astăzi pentru a obţine Raiul, pe care noi l-am pierdut! Frigul este aspru, dar dulceaţa Raiului este nespusă! Pătimim pentru o scurtă vreme pentru a fi în «sânul lui Avraam»! Cumpărăm bucuria veşnică cu preţul unei scurte nopţi de chinuri! Pentru că, oricum, într-o zi acest trup stricăcios trebuie să moară, acceptăm acum să murim ca să trăim veşnic!”
Potrivit Testamentului sfinţilor şi slăviţilor patruzeci de mucenici ai lui Hristos care s-au săvârşit în Sevasta, rămăşiţele lor au fost înmormântate la Sarim (Sarin), lângă oraşul Zela, în Armenia. Cea mai mare parte a moaştelor se găsesc astăzi în mănăstiri din Sfântul Munte Athos. În România un fragment din moaştele lor este biecuvântare pentru Mănăstirea Antim din Bucureşti.
Cinstirea lor s-a răspândit extrem de repede în Răsărit, fiind consideraţi făcători de minuni. Cea mai timpurie mărturie despre martiriul lor o avem la Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei -Capadociei (370-379), care a rostit o predică cu prilejul prăznuirii lor. La acea dată sărbătoarea era deja împământenită în Patriarhia Antiohiei, din care făcea parte Armenia. Alte mărturii sunt cuvântările Sfântului Grigorie de Nyssa, Sfântului Efrem Sirul şi Sfântului Ioan Gură de Aur.
Martiriul lor este imaginea iubirii duse până la jertfă pentru credinţa Dumnezeu şi un act de întărire a trăirii duhovniceşti pentru noi, cei de azi.
